Friday, August 26, 2011

PRODUSELE ALBINELOR

13.PRODUSELE ALBINELOR
Produsele apicole obţinute de la albine pot fi împărţite în produse principale (miere, ceară şi polen) şi produse secundare (lăptişor de matcă, propolis, venin, păstură şi apilarnil).
În afara produselor apicole principale, în ultimul timp, datorită însuşirilor terapeutice şi a bogăţiei acestora în vitamine, hormoni, substanţe energetice, etc. s-a acordat o mai mare atenţie produselor apicole secundare, valorificarea acestora făcându-se în industria farmaceutică şi cosmetică.
Obţinerea produselor apicole secundare de la familia de albine trebuie organizată în aşa fel încât să nu stânjenească dezvoltarea familiei şi să nu micşoreze producţia principală

MIEREA

Prin definiţie, mierea este "substanţa dulce produsă de albine melifere din nectarul florilor sau din secreţiile care provin din părţi vii ale plantelor sau care se găsesc pe acestea, pe care le culeg, le transformă şi le combină cu substanţe specifice şi le înmagazinează în fagurii din stup". Mierea poate proveni din nectarul florilor şi din mana produsă de purici (mierea de mană, şi este produsul doar al albinelor.
Nu putem deci folosi cuvântul,, miere" pentru a desemna produse obţinute prin hrănirea albinelor cu zahăr industrial şi nici produsele dulci provenind de la insecte, altele decât albina meliferă, ca de exemplu meliponele sau bondarii.
În funcţie de origine, se distinge mierea de nectar sau mierea de mană. După cum mierea se află în faguri sau extrasă, este categorizată ca miere în faguri, miere centrifugată, miere stoarsă, miere scursă. În practică, aceste definiţii sunt puţin folosite.

Proprietăţile fizice ale mierii
Compoziţia mierii

Îmbătrânirea mierii
Mierea este considerată adeseori ca o marfă neperisabilă, ce se conservă, practic, la infinit şi comercializabilă, fără precauţii, de la un an la altul. Sunt nişte noţiuni false. Mierea trebuie să fie obiectul unor griji deosebite dacă vrem să-şi păstreze prospeţimea şi toate calităţile sale, inclusiv cele gustative.

Cristalizarea
Mierea păstrată de albine în faguri este un produs lichid ; toate zaharurile pe care le conţine se găsesc sub formă de soluţie în apă, dar o soluţie suprasaturată, ceea ce înseamnă că nu este stabilă. Sub influenţa diferiţilor factori se declanşează cristalizarea zaharurilor, care va cuprinde în mod progresiv toată masa mierii. Aceşti factori care favorizează cristalizarea sunt, pe de o parte o scădere a temperaturii care agravează starea de suprasaturare a soluţiei şi, pe de altă parte, existenţa unor germeni de cristalizare care constituie amorsa fenomenului. Aceşti germeni pot fi cristale de glucoza microscopice sau chiar simple prafuri ca de exemplu grăuncioarele de polen. Atâta timp cât mierea rămâne sub căpăcelul de ceară, la adăpost de aer şi la o temperatură aproape con¬stantă, nu are şanse să cristalizeze prea repede. După extragere, în contact cu aerul şi cu praful, şi supusă unor variaţii de temperatură mari, mierea are condiţii favorabile de cristalizare. Ea cristalizează cu atât mai repede, cu cât conţine mai multe zaharuri puţin solubile în apă (glucoza), decât zaharuri foarte solubile (levuloză. În jur de 14°C, în prezenţa germenilor de cristalizare, sunt întrunite toate condiţiile pentru transformarea mierii într-o masă solidă mai mult sau mai puţin dură.
Cristalizarea mierii este deci un fenomen natural care în sine, nu alterează calitatea produsului. Zaharurile, în loc să fie sub formă de soluţie, se prezintă sub forme de cristale. Aceasta este singura diferenţă. Dealtfel este uşor să se redea mierii starea lichidă printr-o încălzire moderată care are ca efect trecerea zaharurilor în soluţie.
În acelaşi timp, cristalizarea are consecinţe importante pentru conservarea ulterioară a mierii. Mierea cristalizată trebuie imaginată ca un burete foarte fin ; cristalele, formate în special din glucoza, formează o urzeală care reţine o fază lichidă cuprinzând zaharurile foarte solubile şi substanţele necristalizabile din miere. Acest lichid este îmbogăţit cu apa pe care o liberează cristalizarea glucozei. Dacă mierea cristalizată nu este rigidă, lucru frecvent când ea conţine mai mult de 18% apă, cristalele au tendinţa de separare de partea lichidă şi depunere la fundul vasului. Dacă temperatura este favorabilă (în jur de 20-25°C), partea lichidă, bogată în apă este expusă la o fermentare rapidă. Cristalizarea mierii fenomen natural şi general, trebuie considerată ca o primă etapă a învechirii produsului. Depinde de apicultor ca această învechire să se facă bine sau rău.


Fermentarea
Toate mierile naturale conţin levuri, ciuperci microscopice care produc fermentările alcoolice. Aceste levuri nu se pot înmulţi decât dacă conţinutul în apă al mierii este suficient de ridicat; o concentraţie mare de zaharuri nu le omoară dar le inhibă dezvoltarea.
Limita între concentraţiile care asigură conservarea şi cele care o pun în pericol este mică. Începând cu 18% apă, o miere conţinând suficiente levuri vii pentru ca să fie posibil începutul fermentării, va fermenta, dacă temperatura este convenabilă. Toate mierile care conţin mai mult de 18% apă sunt expuse la o fermentare mai mult sau mai puţin rapidă şi mai mult sau mai puţin totală. În afară de levuri, mierile conţin şi alte microorganisme, care pot să producă alte fermentări (lactică, butirică, acetică, toate alterând mierea. Când condiţiile pentru fermentarea mierii sunt favorabile, se constată formarea unei spume abundente provenind din degajarea de gaz carbonic. Fermentările nu se produc întotdeauna repede ; totuşi, chiar dacă sunt mai discrete, ele tot contribuie la degradarea mierii. Mierile fermentate prezintă întotdeauna o aciditate mai mare decât cea normală.

Alte transformări
În timpul îmbătrânirii, mierea suferă încet o sumă de transformări în funcţie de compoziţia ei şi de temperatura de păstrare.
Pentru a bloca complet toate reacţiile enzimatice, mierea trebuie păstrată la temperatura de -25°C. La temperatura obişnuită, şi chiar in cameră răcoroasă (+4°C), se observă transformări sensibile într-o perioadă de unul sau doi ani. Acestea pot fi rezumate după cum urmează:
- coloraţia se intensifică, creşte aciditatea liberă ;
- conţinutul în invertază şi amilază scade, ca şi conţinutul în glucoză.
Se constată, de asemenea, o creştere regulată şi relativ rapidă a conţinutului în hidroximetil-furfural (HMF), substanţa care se formea¬ză din levuloză în mediu acid. Conţinutul în HMF al mierii este practic nul în momentul recoltării ; el creşte rapid sub acţiunea tratamentelor termice (retopiri) brutale. El serveşte ca indicator al stării de conservare a mierii. Dacă acesta depăşeşte 40 mg/kg, se consideră că mierea este improprie pentru consum fiind încălzită exagerat sau fiind prea veche sau prost conservată.
În timpul îmbătrânirii, mierea îşi pierde în mod progresiv valoarea antibacteriană : conţinutul în inhibină descreşte.

Proprietăţi biologice
Numeroasele virtuţi medicinale atribuite mierii nu trebuie să ne facă să uităm că ea este, înainte de toate, un aliment energetic şi nu lipsit de interes gastronomic, ceea ce are, de asemeni importanţă. Consumul mierii nu trebuie să fie redus la o problemă de sănătate şi de regim alimentar ; este şi o plăcere a mesei.
Ca toate alimentele glucidice, mierea are un aport de 3200 calorii pe kilogram de substanţă uscată, ceea ce înseamnă, ţinând seama de cele 17-18% apă, o valoare calorifică de 3000 de calorii pe kilogram. Amintim că nevoile energetice ale adultului care nu depune un efort mare şi nu luptă împotriva frigului sunt de 2800 calorii pe zi. O muncă fizică sau o activitate sportivă susţinută presupune o cheltuială de 3500 calorii.
Pentru a acoperi aceste nevoi calorice, un adult ar trebui să consume zilnic în jur de 1 kg de miere. Acest consum nu ar acoperi nici nevoile de proteine, nici pe cele de lipide şi nici de vitamine. Mierea nu este aliment complet. În schimb este un aliment excelent pentru muşchi, foarte bun pentru sportivi care trebuie să susţină un efort de lungă durată : ciclişti, înotători de fond, alpinişti. În volum mic, mierea aduce zaharuri direct asimilabile - cu un uşor efort de întârziere în ceea ce priveşte levuloza, care nu trece direct în sânge.
În comparaţie cu zahărul, mierea oferă avantajul unei varietăţi mari de gusturi originale. Aromele mierii fac parte din acele substanţe care stimulează pofta de mâncare şi facilitează digestia. Fiecare după gust, consumatorul poate găsi, din varietatea mierilor, pe cea sau pe cele care îi convin cel mal bine, în funcţie de obiceiurile sale alimentare.
S-ar putea scrie o carte - şi acest lucru s-a realizat deja - pentru a expune virtuţile medicinale ale mierii. Aceste virtuţi sunt reale şi, empiric, cunoscute de milenii. S-a folosit şi continuă să se folosească mierea pentru a îngriji şi eventual a vindeca durerile cele mai diverse, fie că este vorba de aparatul digestiv, de inimă sau de aparatul respirator. Mierea ca medicament îşi datorează virtuţile compoziţiei sale : asocierea glucozei cu levuloza, acizii organici, elementele minerale, sute-de substanţe identificate sau nu, care provin din plante sau din organismul albinei, toate constituie o adevărată farmacopee.
Din păcate, pentru miere imensa bibliografie care există despre valoarea ei terapeutică nu este întotdeauna de o riguroasă vioare ştiinţifică, nu atât din cauză că cercetările au fost prost făcute ci din cauză că unii experimentatori au făcut o greşeală considerând mierea un produs definit şi stabil. Or, mierea nu este nici una nici alta. O cercetare medicală sau o analiză fiziologică făcută fără ca mierea folosită să fi fost testată minuţios din punct de vedere al originii şi prospeţimii, sunt îndoielnice.
Ce să reţinem din marea masă a cercetărilor făcute asupra proprietăţilor biologice şi medicinale ? În primul rând proprietăţile antibacteriene, puse în evidenţă în mod ştiinţific. Acţiunea mierii asupra muşchiului cardiac pare să fie bine stabilită, în urma unor experienţe realizate cu miere deproteinizată, injectabilă ca un ser fiziologic cu glucoză. Acţiunea asupra ficatului a fost pusă în evidenţă prin acelaşi procedeu. Administrarea mierii în medicina infantilă a arătat că are o acţiune favorabilă asupra fixării calciului şi asupra procentului de hemoglobină precum şi în creştere. În privinţa proprietăţilor uşor laxative ale mierii, se pare că ele trebuie atribuite în special levulozei. În sfârşit, folosirea tradiţională a mierii pentru a îndulci ceaiul în timpul iernii nu este lipsită de fundament căci acţiunea sa antibacteriană îşi găseşte astfel cea mai bună întrebuinţare în tratamentul afecţiunilor respiratorii.

Bazele raţionale ale unei tehnologii a mierii
Ceea ce ştim despre miere şi despre compoziţia sa, ca şi despre proprietăţile sale biologice poate servi ca bază pentru punerea la punct a unei tehnologii care să protejeze, atât cât este posibil, un produs care, fără să fie perisabil în sensul obişnuit al termenului, nu este mai puţin pretenţios în ceea ce privesc prepararea, prelucrarea şi păstrarea sa.
Obiectivul principal al acestei tehnologii trebuie să fie acela de a da consumatorului un produs cât se poate de apropiat de cel pe care l-a depozitat albina în fagure. Condiţia obligatorie este aceea de a nu scoate din şi a nu adăuga nimic la miere. De ce nu se comercializează pe scară largă mierea în fagure ? Formula este bună dar nu scutită de dezavantaje, dintre care cel mai important este preţul de cost ridicat, mierea devenind astfel
un veritabil produs de lux. Numai mierea extrasă poate satisface majoritatea consumatorilor, rămânând accesibilă posibilităţilor lor. Trebuie deci, să-i acordăm cea mai mare atenţie.
Calitatea mierii trebuie respectată chiar înainte de recoltare. Trebuie să evităm, în cursul vizitelor la stupină, să murdărim ramele cu funingine de la afumător. Mierea supusă unui astfel de tratament capătă un gust neplăcut de fum, mai ales dacă există multe celule necăpăcite. Tot în acest sens, apicultorul trebuie să ştie că mierea este un produs alimentar care necesită multă grijă.
Casa stupinei trebuie îngrijită meticulos şi niciodată un magazin nu trebuie pus direct pe pământ. Regulile de igienă se aplică mierii şi tuturor recipientelor şi uneltelor cu care aceasta intră în contact.
Posibilităţile de degradare a mierii din cauza căldurii încep să se manifeste la cabană din cauza instrumentelor încălzite electric sau cu vapori pentru a uşura descăpăcirea, extragerea, purificarea şi prelucrarea mierii. Trebuie evitate, chiar foarte strict, temperaturile care provoacă caramelizarea mierii : peste 85°C mierea, componentele ei cele mai fra¬gile, sunt afectate grav, chiar într-un timp foarte scurt. în ceea ce pri¬veşte acţiunea căldurii asupra mierii, trebuie să luăm în considerare temperatura atinsă la suprafaţa şi în masa mierii, precum şi timpul de expunere la această temperatură. O încălzire la 78°C la adăpost de aer timp de mai puţin de 10 minute este mai puţin dăunătoare decât o în¬călzire de câteva zile la 40°C, deşi această temperatură este apropiată de temperaturile aşa numite "biologice".
După căldură, al doilea duşman al mierii este umiditatea. Apicultorul trebuie să se asigure că mierea pe care o extrage este coaptă, adică ea nu conţine mai mult de 18% apă. Este prima condiţie pentru obţinerea unei mieri de bună calitate şi care se păstrează bine.
Ca orice soluţie, mierea tinde către o stare de echilibru cu atmosfera înconjurătoare. Când această stare este atinsă, mierea nu pierde şi nu absoarbe apă ; schimburile sunt oprite. Din contră, atâta timp cât această stare de echilibru nu este atinsă, mierea se hidratează sau se deshidratează. Se poate defini pentru fiecare temperatură o stare higrometrică a aerului ambiant care asigură starea de echilibru. La 20°C de exemplu, o miere al cărei conţinut în apă este de 17,4% se află în echilibru cu mediul ambiant când acesta are o umiditate de 58%. Pentru o bună conservare a mierii, umiditatea atmosferei trebuie să rămână în jurul a 60%. Într-o atmosferă uscată, mierea tinde să se deshidrateze dar cum la suprafaţa ei se formează o peliculă uscată care împiedică difuzia apei, uscarea este lentă. Dimpotrivă, într-o atmosferă umedă, mierea se hidratează repede ; într-o atmosferă saturată cu umiditate, mierea preia mai mult de 1% umiditate pe zi, ceea ce înseamnă că deteriorarea ei riscă să fie foarte rapidă.
Ce se întâmplă dacă mierea se află închisă într-un recipient fie el mare sau mic ? Sau dacă recipientul este sau nu etanş ? Dacă este etanş şi plin, starea de echilibru cu stratul de aer se stabileşte foarte repede ; procentul de umiditate din miere rămâne stabil. Dacă recipientul nu este etanş, schimburile cu aerul exterior se continuă şi după cum acesta este uscat sau umed, mierea pierde sau preia apă. Aşa se face că păstrată în pivniţă în ambalaje de proastă calitate sau prost închise, mierea începe repede să fermenteze.
În rezumat, se poate spune că o tehnologie uşoară dar raţională a mierii trebuie să respecte igiena şi calităţile mierii, care depind de integritatea constituenţilor săi. Căldura şi umiditatea sunt cele două elemente care trebuie supravegheate în permanenţă, de la recoltare până la consum.

Extracţia
Extracţia mierii prin stoarcere este practic abandonată. Ea corespunde unei forme de apicultură pe cale de dispariţie, cea cu coşniţe. Folosirea stupului cu rame mobile implică extracţia mierii prin centrifugare şi recuperarea cerii fagurilor pentru anul următor.
Extractorul centrifugal, inventat în secolul trecut, are forme diferite în funcţie de destinaţie : pentru o exploatare modestă cu câţiva stupi sau pentru o întreprindere profesionistă unde se extrag câteva tone sau zeci de tone de miere în fiecare an. Dar, de la extractorul pentru patru rame acţionat manual şi până la extractorul pentru patruzeci sau optzeci de rame acţionat de un motor electric, principiul este acelaşi. Se foloseşte forţa centrifugă pentru a scoate mierea din celule şi a o proiecta pe peretele intern al cuvei. Forţa aplicată fagurelui este în funcţie de viteza unghiulară a coşului extractorului şi de raza coşului. În extractorul tangenţial, ramele sunt aşezate tangenţial faţă de cilindrul virtual pe care mişcarea coşului le face să-l descrie ; în aceste condiţii, forţa aplicată ramelor este uniformă sau aproape uniformă pe toată suprafaţa (nu se poate extrage decât o singură faţă odată. În extractorul radial, forţa centrifugă aplicată ramei variază progresiv de la catul inferior până la spetează ; în vecinătatea axei extractorului, forţa centrifugă este slabă. Fiecare din cele două sisteme are avantajele şi inconvenienţele sale. Extractorul tangenţial lucrează mai omogen decât extractorul radial, dar îl obligă pe operator să extragă succesiv cele două feţe ale fagurelui; de fapt, îl obligă să lucreze de trei ori. într-un prim timp, cu viteză moderată, se extrage sumar mierea de pe prima faţă ; în al doilea timp se extrage mierea de pe faţa a doua ; în al treilea timp, se revine la prima faţă pentru a se termina extracţia. De fapt, greutatea feţei opuse celei care este în curs de extrac¬ţie este suficientă pentru a face fagurele să cedeze dacă forţa centrifugă este succesivă. Pentru a evita aceste manipulări obositoare, se construiesc extractoare tangenţiale reversibile la care inversarea sensului rotaţiei provoacă întoarcerea coşurilor în care se află ramele.
În orice caz, extractorul tangenţial are capacitate mică pentru cât spaţiu ocupă. Este foarte potrivit pentru exploatările mici sau pentru extragerea mierii cu vâscozitate mare, deoarece poziţia tangenţială a ramelor este mai eficace decât poziţia radială.
Extractorul radial are avantajul capacităţii sale mari - până la optzeci de rame Dadant mari - pentru un volum redus. El nu necesită reluarea ramelor. Pentru a fi totală, extragerea necesită un timp mai îndelungat.
Extractoarele moderne sunt fabricate exclusiv din materiale nobile. Folosirea inoxului şi a plasticului alimentar dau garanţia de curăţenie, igienă şi nepoluare cu metale grele.
Extractoarele prevăzute cu motor electric au un ambreiaj automat, un schimbător de viteză, o frână, iar modelele cele mai perfecţionate se pot programa astfel încât viteza de rotaţie şi timpul de extracţie pot fi optimizate fără intervenţia operatorului în timpul funcţionării.
Forţa centrifugă care trebuie aplicată mierii depinde de vâscozitatea acesteia, deci de conţinutul în apă şi de temperatura sa. Variaţiile vâscozităţii în funcţie de originea florală nu sunt mari decât în cazul mierii de iarbă-neagră şi de mană. Pentru a uşura extracţia mierii, este bine să se lucreze la temperaturi destul de ridicate pentru a-i reduce vâscozitatea. În ajunul extracţiei, magazinele se pot păstra la 25-30°C într-o cameră de încălzire. O ambianţă prea rece face ca extracţia să fie dificilă. Extracţia mierii poate fi precedată de o ajustare a conţinutului în apă. Uneori suntem obligaţi să scoatem magazinele conţinând numeroase rame pline dar cu miere necăpăcită. Există dispozitive care permit evacuarea în câteva ore a excesului de umiditate al mierii chiar în magazine. Pentru aceasta se proiectează un curent de aer uscat prin magazinele stivuite. Cel mai bun mijloc de a usca aerul este de a-l face să treacă printre nişte elemenţi de răcire unde umiditatea se condensează în gheaţă. Aerul uscat trebuie reîncălzit moderat înainte de a fi dirijat spre magazine ; pentru aceasta aerul se trece peste nişte rezistenţe electrice. Acest sistem este convenabil în marile exploatări. In exploatările mici şi mijlocii, magazinele se pot pune într-o cameră încălzită moderat cu ajutorul unui mic radiator electric şi bine ventilată prin deschideri în partea de jos şi de sus care să permită primenirea aerului. între magazine se pun pene de lemn pentru a facilita circulaţia aerului între ramele care trebuie deshidratate. Acest procedeu nu este eficient decât dacă aerul care intră în cameră este destul de uscat.
Deshidratarea mierii în magazin este uneori atât de rapidă, când condiţiile sunt favorabile, încât conţinutul în apă devine prea scăzut. Trebuie deci să supraveghem operaţia şi să nu o prelungim mai mult decât este necesar. De asemenea, trebuie să evităm ventilarea unui aer încărcat cu praf deoarece ar putea ajunge în miere. Se pot monta filtre de aer în locurile sensibile, adică la deschiderile de admisie a aerului iar încăperea în care se face condiţionarea trebuie să fie spălată cu multă apă înainte de folosire.
Descăpăcirea face parte din extracţie. Trebuie să evităm să facem descăpăcirea cu cuţite electrice prost reglate care pot carameliza mierea sau o pot colora inutil. În principiu, cuţitele electrice de descăpăcit au termostat.
Extracţia prin centrifugare nu furnizează o miere care să poată fi direct îmbuteliată. Proiectarea picăturilor de miere pe pereţii extractorului prezintă inconvenientul că încorporează mult aer sub forma unor bule microscopice. Particulele de ceară smulse din fagure în momentul descăpăcirii ajung, de asemenea, în miere, ca şi fragmente de propolis şi mici cantităţi de polen provenind din celule cu polen care se găsesc în număr mai mare sau mai mic printre celulele cu miere. Pentru a obţine o miere comercializabilă, este necesar să o purificăm.
Cea mai bună metodă de a purifica mierea este să o lăsăm câteva zile într-un recipient numit maturator, impropriu dealtfel, deoarece mierea nu este supusă unei maturizări ci unei simple decantări. Pentru a şti la ce trebuie să ne aşteptăm în urma unei decantări, trebuie să-i cunoaştem legile. Ele sunt simple. Un obiect oarecare (bulă de aer, particulă de ceară etc.) presupus sferic şi perfect neted, se va deplasa cu atât mai repede în sus sau în jos cu cât diferenţa de densitate între acest obiect şi mediul lichid (în acest caz mierea) este mai mare, cu cât lichidul este mai puţin vâscos şi obiectul este mai mare. Lipseşte din această formulă un coeficient care reprezintă frecarea dintre obiect şi lichid; acest coeficient este nul când este vorba de aer dar poate fi foarte ridicat în cazul unui grăuncior de polen spinos, de exemplu.
Să vedem cum se aplică legile fizicii (formula lui Stockes) la purificarea mierii. Bulele mari de aer se ridică repede la suprafaţă datorită dimensiunilor lor şi diferenţei de densitate între aer şi miere. Cu cât bulele sunt mai mici, cu atât ele se deplasează mai încet. Particulele de ceară se ridică mai puţin repede la suprafaţă decât bulele de aer. Dacă nu sunt foarte fine, grăuncioarele de nisip (pot exista în mod întâmplător) ajung la fundul maturatorului destul de repede. Micile aglomerări de polen urcă destul de repede la suprafaţă, în timp ce grăuncioarele de polen izolate au o viteză ascensională aproape nulă. Numai polenurile foarte mari (cu un diametru mai mare de 0,08mm) pot ajunge la suprafaţă în câteva zile. Trebuie să ţinem seama şi de gradul de vâscozitate al mierii. Dacă acesta este prea ridicat, purificarea poate deveni imposibilă. Pentru a-l reduce, este bine să ţinem maturatorul la o temperatură în jur de 30°C protejându-l împotriva pierderilor de căldură sau, mai bine, închizîndu-l într-o cutie prevăzută cu o rezistenţă electrică şi un termostat.
Avantajul maturatoarelor termostate este, printre altele, de a întârzia cristalizarea. Anumite mieri, în special de crucifere, cristalizează foarte repede. Încă din maturator se observă începutul cristalizării. Mărindu-se considerabil vâscozitatea mierii, cristalizarea împiedică purificarea.
Purificarea mierilor se poate face şi prin filtrare. Filtrele folosite în mod curent în apicultură sunt simple site cu ochiuri de 0,1 mm. Acestea sunt suficiente pentru a elimina din miere deşeurile de ceară şi impurităţile mari. O veritabilă filtrare presupune o încălzire suficientă pentru a reduce vâscozitatea şi o anumită presiune. Instalarea filtrelor nu se justifică decât în cazul circuitelor de prelucrare industriale.
Tehnica de filtrare pe diatomee la temperatură ridicată şi presiune mare nu este folosită în unele ţări. Ea duce la obţinerea unei mieri perfect cristaline, sterile, lipsită de polen sau de materii coloidale. Mierea astfel filtrată nu mai poate fi numită pe deplin miere.

Filtrarea
Apicultorul care îşi condiţionează mierea pe care o recoltează poate să se mulţumească cu purificarea obţinută prin păstrarea acesteia în maturator minimum trei zile. Este greu să se fixeze un timp de maturare necesar şi suficient deoarece această operaţie depinde de înălţimea recipientului folosit (cu cât este mai înalt, cu atât purificarea este mai lentă şi de vâscozitatea mierii, aceasta depinzând la rândul ei de temperatură, conţinutul în apă şi natura mierii. Dacă se foloseşte un maturator cu termostat la 30°C, se poate obţine o purificare rapidă ; prudent este să scoatem mierea de îndată ce este posibil, şi aceasta din mai multe motive. Prin încălzirea continuă se favorizează formarea de HMF şi mierea se colorează în câteva săptămâni. Dacă se întrerupe încălzirea, mierea se poate cristaliza în maturator; în acest caz este greu de scos din el fără mijloace adecvate.
Ambalarea cu amănuntul poate să se facă după purificare. Cristalizarea va interveni spontan dar bineînţeles, necontrolat. Unele mieri cristalizează bine, altele prost. Vom vedea mai târziu cum putem controla acest proces. Mulţi apicultori nu se ocupă cu vânzarea în detaliu a produsului lor. Ei preferă să-l livreze unei cooperative apicole sau unui comerciant, procesator şi pentru acest lucru este suficient să se tragă mierea în ambalaje cu capacitate mare, dintre care cele mai folosite sunt bidoanele de 30-50 litri şi butoaiele de 300 kg.
Condiţionarea industrială cere mijloace relativ importante. Unitatea de condiţionare trebuie să funcţioneze tot anul, ceea ce înseamnă că trebuie să stocheze, să controleze, să trateze mierea în aşa fel încât ea să răspundă strict la normele cerute şi valoarea sa comercială să fie cât se poate de mare. Este deci exclus că o asemenea unitate să funcţioneze pe aceleaşi baze ca cele care sunt perfect valabile la nivelul unei exploatări mici.
Păstrarea mierii în butoaie de 300 kg nu se face fără probleme. Pentru a se câştiga loc se folosesc paleţii şi elevatoarele care permit stivuirea butoaielor pe o înălţime de câţiva metri. Clădirea pentru depozitare trebuie să fie aerisită şi cât se poate de răcoroasă ; pentru mierile expuse fermentării cum este mierea de iarbă-neagră, se impune păstrarea în cameră rece. Temperatura de 4°C este suficient de scăzută pentru a preveni fermentarea înaintea pasteurizării.

Lichefierea
În majoritatea cazurilor, când se condiţionează un lot de miere, trebuie început prin a o lichefia deoarece, în timpul stocării ea cristalizează în mod aproape inevitabil. Numai mierile de salcâm (Acacia) se pot păstra mult timp în stare lichidă. Operaţia de retopire a mierii este cea care, dacă este prost făcută, aduce cele mai mari stricăciuni mierii. Realizată corect nu lasă nici o urmă.
O instalaţie de lichefiere bine concepută conţine o cameră încălzită unde butoaiele cu miere sunt întâi încălzite până la circa 40°C timp de o jumătate de zi, electric sau în bazine cu apă caldă. Ţinând seama de slaba conductibilitate termică a mierii, această preîncălzire duce la lichefierea straturilor de miere periferice ; partea centrală nu este încălzită. Butoaiele cu miere preîncălzite sunt apoi luate cu ajutorul unui motostivuitor ; se deschid (trebuie să aibă deschidere totală şi se basculează pe un grătar aşezat deasupra unui tanc de recepţie. Incinta în care se află acest tanc şi grătarul este încălzită la 70°C. În aceste condiţii, mierea preîncălzită este lichefiată rapid, fără să atingă temperatura aerului din interior; ea este evacuată prin forţa gravitaţiei, înainte de a avea timp să fie încălzită exagerat. Mierea evacuată este recuperată la etajul inferior într-o cuvă de mare capacitate, de 4 până la 6 tone, unde este amestecată. Pentru obţinerea unui produs omogen, mierea este agitată timp de câteva ore cu ajutorul unei elice. Mierea lichefiată, omogenizată, filtrată la ieşirea din cuvă este refulată cu ajutorul unei pompe până la postul de condiţionare. Un lot decâteva tone de miere în curs de condiţionare este pregătit ţinând seama de analizele de control efectuate în prealabil în laborator. Este vorba fie de o miere "polifloră", fie de o miere monofloră care se vinde cu un anumit nume. O miere de salcâm nu se vinde niciodată altfel decât în stare lichidă ; în funcţie de compoziţie, o miere "polifloră" va fi prin vocaţie lichidă sau cristalizată. Întreprinderea de condiţionare are interesul să respecte această vocaţie şi să facă în aşa fel încât mierea care trebuie să fie vândută lichidă să rămână lichidă, cât mai mult timp posibil, în ceea ce priveşte mierea cristalizată, este bine să i se dea o "granulaţie" agreabilă.
Operaţiile care urmează pregătirii "lotului" vor fi realizate în funcţie de destinaţia mierii. Pentru a păstra mierea în stare lichidă, este absolut necesar să i se anihileze cristalele de glucoză pe care le conţine încă şi care ar fi germeni de cristalizare nedoriţi. Singurul mijloc eficace este pasteurizarea mierii.


Pasteurizarea
Se ştie că acţiunea căldurii asupra mierii este cu atât mai nefastă cu cât este mai prelungită. Aşa s-a ajuns la utilizarea pasteurizatoarelor cu plăci ; ele sunt folosite în mod curent în industria alimentară şi se adaptează foarte bine la pasteurizarea mierii cu ajutorul unei instalaţii adecvate. Într-un pasteurizator cu plăci mierea lichidă circulă în contra-curent cu apa caldă, într-un strat gros de câţiva milimetri. Încălzirea este foarte rapidă; ea nu cere decât câteva secunde. Când mierea atinge temperatura de pasteurizare (78°C), ea intră într-un circuit cu şambrare unde nu rămâne decât câteva minute. Ea părăseşte camera pentru a intra în circuitul de răcire unde circulă în contra-curent cu apa rece. La ieşire, 5 până la 8 minute după ce a intrat, mierea are o temperatură de 42°C ; este pasteurizată. Acum este ferită de fermentare deoarece drojdiile au fost distruse şi îşi va păstra starea lichidă timp de cel puţin 6 luni, timpul necesar pentru a fi consumată.

Dirijarea cristalizării
Am văzut că nu toate mierile sunt predispuse a rămâne în stare lichidă. Fiind (relativ) prea bogate în glucoză, ele riscă să recristalizeze, chiar şi după pasteurizare, într-o formă neregulată. Este mai bine să le respectăm predispoziţia şi să le facem să cristalizeze repede sub o formă plăcută la vedere şi la gust.
Pentru a obţine acest rezultat, se procedează la o însămânţare a mierii după pasteurizare şi răcire completă. Se amestecă bine, cu ajutorul unor aparate speciale, o miere care cristalizează foarte fin cu mierea care trebuie cristalizată. Se foloseşte o cantitate de aproximativ 10% maia. Cristalele adăugate în miere servesc de amorsă şi, în câteva zile, la o temperatură de 14°C, cea mai favorabilă creşterii cristalelor, toată mierea este cristalizată în sistemul dorit. Amestecul de miere şi maia cât încă se trimite la maşina de îmbuteliere în borcane, are consistenţă de pastă.
Mierile care cristalizează foarte fin se numesc mieri "cremoase". Ele au avantajul de a fi foarte plăcute la consum datorită faptului că nu sunt foarte fine.
Trebuie să adăugăm că linia de condiţionare a mierii pe care am descris-o, foarte sumar, se realizează numai din materiale folosite în industria alimentară. Aproape totul este confecţionat din oţel inoxidabil sau din sticlă Pirex. Condiţiile de igienă cele mai stricte pot fi îndeplinite ; materialele fiind uşor de demontat şi de spălat în apă fiartă sau la vapori.
Dacă pasteurizarea nu se impune într-o exploatare mică, cristalizarea controlată este la îndemâna oricărui apicultor. Chiar dacă aceasta nu se realizează în conformitate cu procedeele industriale pe care le-am descris, poate da rezultate excelente cu un minimum de efort.
Trebuie să se ştie, cristalizarea este un fenomen care se supune unor legi precise. Pentru a obţine cristale foarte mari, este nevoie de timp şi de repaos perfect. Temperatura nu trebuie să varieze deoarece aceste variaţii provoacă mişcări de convexie în lichid, mişcări care pot sparge reţeaua cristalină în formare. Pentru a obţine cristale foarte fine, trebuie să spargem cristalele mari care se formează ; fiecare bucată devine un nou mediu de cristalizare şi aceasta se accelerează.
Apicultorul care doreşte să-şi trateze mica recoltă pentru a obţine o miere cristalizată fin trebuie să înceapă prin a-şi constitui o mică rezervă, de câteva kilograme, dintr-o miere cu granulaţie plăcută. Un kilogram din această miere este suficient pentru a însămânţa 10 kg de miere lichidă ; desigur că trebuie să amestecăm convenabil mierea şi maiaua. Există în comerţ cuve pentru amestecat, care se potrivesc foarte bine. La nevoie, se pot obţine rezultate bune cu ajutorul unei spatule destul de mari care se manevrează conţinutul.
Cristalizarea se face rapid la 14°C. Punerea în borcane trebuie să se facă după amestecare ; borcanele se păstrează la răcoare.
Reuşita depinde de predispoziţia mierii de a cristaliza ; în lipsa analizelor care să permită cunoaşterea raportului glucoză-levuloză, ne putem baza pe observarea unei probe de miere într-un recipient de sticlă. Această probă, de 0,5-1 kg miere va fi introdusă în frigider pe timpul nopţii, iar ziua va fi scoasă şi lăsată la temperatura obişnuită fără să uităm să o agităm din când în când cu o baghetă de sticlă. O miere predispusă la cristalizare rapidă, va cristaliza în câteva zile. Un ultim factor care trebuie luat în considerare pentru reuşita unei cristalizări controlate este conţinutul în apă. Nu se obţine o miere perfectă decât dacă aceasta este în jur de 17,2%.

Ambalajul
Alegerea ambalajului pentru miere depinde de două categorii de motivaţii. Una se referă la motivaţii de ordin tehnic, cealaltă la motivaţii de ordin estetic. Din punct de vedere tehnic trebuie să se ia în considerare etanşeitatea ambalajului ca fiind criteriul cel mai important.
Un vas care conţine miere trebuie să fie perfect etanş. Se înţelege de la sine că el nu poate fi confecţionat decât din materii prime autorizate de lege.
Restul nu este decât o problemă de preţ de cost, de comoditate la întrebuinţare şi de dorinţa de a satisface clientela. Ambalajele fabricate din materiale transparente au avantajul că prin ele se poate vedea mierea. Experienţa dovedeşte că vasele opace ascund uneori defecte de prezentare pe care o tehnică mai atentă le-ar fi putut evita.

Examenul mierii
Congresele, reuniunile profesionale, expoziţiile şi concursurile agricole sunt, pentru apicultori, ocazii de a-şi prezenta produsele şi de a le supune judecăţii experţilor care le pot recunoaşte calităţile şi defectele. Trebuie să admitem că, dacă dispunem de reguli şi norme pentru a judeca animalele de concurs şi vinurile, lucrurile sunt mult mai uşoare în ceea ce priveşte mierea. În ultimii ani s-au făcut eforturi demne de laudă pentru a da judecătorilor criterii de apreciere a mierilor care să nu fie prea subiective, dar rămân multe de făcut în acest domeniu.
Trebuie să se facă deosebirea între :
1. criterii de calitate, generale ;
2. criterii legate de prezentarea produsului;
3. criterii care se aplică la situaţii particulare.
Vom lăsa de o parte criteriile de calitate, ele sunt de competenţa laboratoarelor.
Criteriile de prezentare se aplică tuturor mierilor. Mierea este caracterizată după felul cum se prezintă la vânzare. O judecată valabilă nu poate fi emisă decât asupra unui produs comercializat într-un ambalaj perfect transparent. Practic limpezimea este un criteriu important pentru caracterizarea mierilor lichide şi, dealtfel, cristalizarea se apreciază în primul rând după ochi. O miere destinată vânzării în stare lichidă trebuie să fie limpede şi nu trebuie să prezinte acea ceaţă care anunţă o viitoare cristalizare. Suprafaţa ei nu trebuie să prezinte nici o particulă solidă vizibilă cu ochiul liber. O miere cristalizată trebuie să prezinte o suprafaţă perfect omogenă, lipsită de acele ramificaţii albe de pe pereţii vasului datorate bulelor de aer. Suprafaţa trebuie să fie lipsită de particule solide şi de spumă. Spuma care se ridică la suprafaţă după îmbuteliere formează o mică crustă albă constituită din cristale de glucoză şi bule de aer.
Degustarea la acest stadiu nu trebuie să privească decât gusturile parazite. Toate mierile sunt egale pentru arbitru, cu condiţia ca gustul şi mirosul lor să fie naturale.
Defectele majore cum sunt separarea în mai multe straturi, cristalizarea grosieră şi neregulată, fermentarea sunt cauze evidente pentru excluderea dintr-un concurs. Lucrurile se complică când este vorba de apreciere în raport cu o calitate anume de miere. Evident în absenţa unor referinţe precise operaţiunea este imposibilă. Constituirea acestor referinţe este întotdeauna laborioasă. Trebuie adunat un număr suficient de eşantioane, provenind din diferite regiuni şi recoltate în mai mulţi ani. Supuse unor serii de analize, aceste eşantioane permit stabilirea unor medii pentru principalele caracteristici cum sunt culoarea, aciditatea, spectrul zaharurilor, conductibilitatea electrică, etc. Acestor teste fizico chimice li se adaugă teste organoleptice, deosebit de delicate în măsura în care vocabularul pentru calificarea mierii este încă foarte rudimentar în comparaţie cu cel folosit de degustătorii de vinuri.
Numai pornind de la aceste măsuri pregătitoare se pot furniza unui juriu elementele care să-i permită confirmarea exactităţii unei denumiri florale, fie că este vorba de rozmarin, trifoi sau brad.

Analiza mierii
Pentru un profan, cuvântul "analiză" ascunde o lume misterioasă de aparate complicate şi de tehnici sofisticate datorită cărora putem şti totul despre miere, începând cu originea sa florală, până la conţinutul în vitamine, calciu sau cobalt totul apăsând pe un buton. Trebuie să spunem că literatura poliţistă a făcut totul pentru acreditarea acestei noţiuni simpliste ; de la Sherlock Holmes până la Maigret, care este poliţistul ce nu a făcut apel la tehnicile de laborator pentru a urmări o pistă?
Trebuie să precizăm mai întâi că expresia "a da o miere spre analiză" nu are sens luată ca atare. Toate mierile naturale conţin sute de constituenţi diferiţi a căror valoare este foarte diferită în funcţie de scopul urmărit prin analiză. Deoarece orice analiză trebuie să înceapă în mod obligatoriu de la o întrebare adresată clar şi precis. Dacă întrebarea este pusă de un apicultor în legătură cu propria sa producţie, de un consumator în legătură cu un produs cumpărat din comerţ, de un serviciu oficial, sau de un cercetător în legătură cu o miere necunoscută, analiza se va desfăşura diferit.
În general, apicultorul care îşi dă mierea spre analiză doreşte să ştie care este originea ei florală, calitatea sa şi dacă poate să primească o denumire anume. Consumatorul va dori să ştie dacă mierea pe care a cumpărat-o este pură sau falsificată şi dacă denumirea pe care o poartă este conformă cu realitatea. În ceea ce priveşte serviciile oficiale, acestea
sunt interesate să ştie dacă mierea este în conformitate cu normele legale legate de folosirea de antibiotice sau standardele de calitate, în timp ce cercetătorul urmăreşte înainte de toate să-şi completeze cunoştinţele de specialitate.

Controlul de calitate
Scopul controlului de calitate este de a da o apreciere a mierii, fondată strict pe calităţile de bază ale produsului, adică conţinutul în apă, puritatea şi integrarea sa într-un concurs, ca operaţiune de selecţie şi clasament : permite eliminarea produselor defectuoase, dar nu emite nici o judecată de valoare în legătură cu o denumire anume.
Controlul de calitate al unei mieri cuprinde măsurarea conţinutului de apă, un test de puritate, o dozare a hidroximetilfurfurorului (HMF), un examen organoleptic şi un examen al stării fizice. O miere de calitate normală trebuie să rămână în limitele fixate de lege ; dar aceste limite fiind foarte largi controlul calităţii permite nuanţarea aprecierii distingând, cu ajutorul unor notări simple, mieri care sunt pur şi simplu conforme legii şi cele numite de calitate superioară pentru că sunt foarte curate, foarte concentrate, foarte sărace în HMF, care se prezintă sub o stare fizică bine definită (lichidă sau cristalizată şi nu au alt gust străin mierii.
Măsurarea conţinutului în apă se face uşor cu ajutorul unui refractometru. De fapt, după cum am mai menţionat, indicele de refracţie al mierii depinde de conţinutul ei în apă. Cunoscând indicele de refracţie se deduce conţinutul în apă. Tabelele lui Chataway conţin cifrele acestei corespondenţe. Refractometrul permite măsurarea cu o singură picătură de miere ; totuşi el nu poate da un rezultat decât dacă mierea este perfect limpede.
Măsurarea purităţii se face prin cântărirea unui filtru înainte şi lupă filtrarea a 5 g de miere în soluţie de apă. Filtrul reţine corpurile străine care trebuie să fie eliminate în cursul epurării. Este vorba în special de resturi de ceară, fragmente de propolis, praf sau resturi animaliere sau vegetale.
Dacă controlul calităţii este destinat mierilor care intră în competiţie sau determinării preţului de vânzare sau a valorii aportului într-o cooperativă, se pot stabili uşor baremuri potrivite. Controlul calităţii are avantajul de a putea fi realizat cu mijloace modeste. El nu necesită decât o aparatură simplă şi cunoştinţe tehnice destul de elementare.

PRINCIPALELE TIPURI DE MIERE

Mierea de salcâm

Mierea de salcâm este mierea produsă de albine din nectarul florilor de salcâm, Robinia pseudocacia. Pentru botanişti, adevăratele acacia constituie un foarte important gen al leguminoaselor; mimoza aparţine acestui gen. Salcâmul Robinia pseudocacia populează în mod diferit teritoriul românesc ; el poate forma adevărate păduri sau poate creşte izolat. Numai pădurile foarte mari produc material suficient pentru o recoltă pură sau aproape pură de miere de salcâm. Asemenea păduri se găsesc în nordul ţării (Valea lui Mihai) sau în sud, dar producţia depinde foarte mult de condiţiile meteorologice (îngheţurile târzii şi ploile îndelungate, reci, de primăvară pot calamita culesul), deci este neregulată.

Mierea de salcâm se recoltează în iunie, înflorirea producându-se în a doua jumătate a lunii mai. Este mierea cea mai limpede care se recoltează în România (maximum 30 mm pe scara Pfund). Această miere are multă fineţe şi discreţie, ceea ce face să fie apreciată pentru îndulcirea alimentelor şi ceaiurilor fără să le denatureze gustul. Conţinutul în apă aproape normal (mai mic de 18%). pH-ul este aproape de 4 şi aciditatea destul de slabă (de ordinul a 14 meq/kg), o conductibilitate electrică foarte scăzută, ceea ce este în conformitate cu un conţinut în materii minerale mai mic de 0,1%. Spectrul zaharurilor este foarte interesant , remarcându-se prin bogăţia în levuloză (aproape 50% din substanţa uscată şi săracă în glucoza (34%). Zaharurile secundare sunt destul de bine reprezentate, aproape 10% dizaharide (zaharoză şi maltoză şi aproape 3 erloză, un zahăr specific mierii.

O asemenea compoziţie are drept consecinţă o viteză de cristalizare foarte scăzută, uneori nulă, în sensul că după câţiva ani chiar, mierea de salcâm poate să rămână lichidă. Exceptând acest caz extrem, mierea de salcâm rămâne de obicei lichidă timp de un an.

Când o miere de salcâm este foarte pură, spectrul său polinic este redus. Polenul de salcâm este preponderent, dar deoarece florile de salcâm sunt sărace în polen mierea este şi ea săracă în polen : ea conţine adesea mai puţin de 10000 grăuncioare de polen în 10 g. Pe lângă polenul de Robinia, se mai găseşte şi polenul arborilor fructiferi, păpădiei, salciei şi de asemenea al rapiţei, sparcetei şi trifoiului. Asocierea dintre Robinia şi castan nu este rară în România dar ea denotă o recoltă târzie ; ea se întâlneşte rar în mierea de salcâm.

Deşi salcâmii Robinia sunt de origine americană, producţia lor este caracteristică mai mult pentru Europa şi în special pentru Europa de Est. Spectrul polinic al mierii de salcâm este diferit în funcţie de ţară. De exemplu cel din Ungaria şi din România este destul de diferit de cel al mierii din Franţa; în aceste mieri se găseşte polen de Loranthus europaeus, plantă asemănătoare cu vâscul care lipseşte din flora franceză. Polenul de Loranthus constituie un indicator al unei origini danubiene.

Tei (Tilia sp.).

România poate fi considerată ca o ţară mare producătoare de mieri de tei. Uneori se întâmplă ca în apropierea anumitor masive forestiere sau a unor parcuri foarte mari din Moldova sau alte regiuni să se recolteze mieri de tei foarte caracteristice. Mierea de tei este destul de deschisă la culoare, cu reflexe verzi, cu conţinut ridicat în apă ; aroma foarte pronunţată aminteşte perfect planta de origine. Cristalizarea este rapidă. Conţin adesea o proporţie de mană nu tocmai neglijabilă deoarece teii adăpostesc numeroşi purici. Mierile de tei foarte pure, provenind din România, Rusia, Polonia şi mai ales din Extremul Orient au o aromă foarte puternică şi este de preferat să fie amestecate cu alte mieri mai neutre. Dată fiind bogăţia de arome a mierilor de tei, mierile "poliflore" sunt uneori considerate de către producătorul lor, acesta de bună credinţă, ca mieri de tei monoflore deşi ele nu conţin decât o proporţie mică de miere de tei. Se atribuie mierii de tei virtuţile medicinale ale plantei (calmante, expectorante).

Floarea-soarelui (Helianthus annus).

Mierile de floarea-soarelui sunt bine cunoscute încă de când a început cultivarea acestei plante în diferite regiuni ale României. Au o frumoasă culoare aurie, un gust agreabil şi nu cristalizează repede. Culesul de floarea-soarelui este unul din culesurile principale de la noi.

Mierea de rapiţă

Mierea de rapiţă este obţinută din flori de Brassica napus var. oleifera, plantă oleaginoasă care în ultimii ani acoperă din ce în ce mai multe suprafeţe agricole. Această cultură se găseşte în prezent aproape peste tot, cu excepţia regiunilor de munte.

Mierea de rapiţă se recoltează în lunile mai-iunie dacă provine din însămânţări de toamnă. Rapiţa de primăvară, care ocupă suprafeţele mai mici, înfloreşte mai târziu şi mierea se recoltează în iulie-august.

Mierea de rapiţă este destul de uşor de descris deoarece se găseşte în cantitate mare în stare pură sau aproape pură. Coloraţia este foarte slabă, nu depăşeşte 35 mm pe scara Pfund (care este gradată de la 0 la 140 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiţă ; gustul este dulce, fără o caracteristică anume.

Conţinutul în apă al mierii de rapiţă este destul de ridicat şi anu¬me în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de primăvară care se recoltează repede pentru a nu cristaliza în faguri; în aceste condiţii, există tendinţa de a se recolta mierea înainte de maturare completă. Valoarea pH este relativ ridicată şi aciditatea destul de slabă (pH 4, aciditate totală de ordinul a 15 meq./kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un conţinut sărac în substanţe minerale. Spectrul zaharurilor este caracterizat prin abundenţa glucozei (48%) care domină net asupra fructozei (44%), în timp ce zaharurile minore sunt puţin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendinţă foarte netă pentru cristalizare spontană şi foarte rapidă ; când este foarte pură, mierea de rapiţă poate să cristalizeze încă de la extracţie, mai ales dacă timpul este răcoros. Trebuie deci să trecem mierea printr-un maturator cu termostat.

Spectrul polinic al mierii de rapiţă conţine o cantitate mare de polen de rapiţă şi anume 95% sau chiar mai mult. în aceste condiţii, polenurile secundare sunt rare, ceea ce complică cercetarea originii geografice. Aceste polenuri secundare aparţin unei flore de primăvară destul de banală (pomi fructiferi, păpădie şi salcie) care nu este caracteristică unei regiuni precise.

Cultura de rapiţă este întinsă acum în multe ţări din Europa şi America. Ea se întâlneşte în Germania şi în Polonia precum şi în Canada, unde depăşeşte mierea de trifoi care constituia înainte prima resursă meliferă a Canadei.

Miere de lavandă

Mierea de lavandă este produsă de albine din nectarul diferitelor specii şi subspecii din genul Lavandula ca şi din hibrizii lor cultivaţi sub numele de lavandină. Totuşi trebuie să excludem specia L. stoechas care dă o miere foarte diferită.

Caracteristicile mierii de lavandă sunt deosebite de cele ale mierii de lavandină.

Mierile de lavandă fină sunt mai colorate decât cele de lavandină ; acest lucru poate fi datorat faptului că polenul de lavandă este foarte pigmentat. În cazul lavandinei, hibrid steril, staminele sunt goale sau aproape goale. Deci nectarul nu este îmbogăţit cu pigmenţii din polen şi mierea obţinută este foarte deschisă la culoare. Mierile de lavandă cele mai închise la culoare ating 55 mm pe scara Pfund.

Indiferent dacă provin de la lavandă sau de la lavandină, mierile sunt foarte parfumate şi aromate. Mirosul nu este chiar acelaşi cu al florilor de lavandă.

Înflorirea lavandei şi lavandinei are loc în plină vară, între iulie şi septembrie. Recolta se face în general spre sfârşitul lunii august.

Contrar mierilor prezentate mai sus, mierea de lavandă şi cea de lavandină sunt sărace în apă : adesea mai puţin de 17%. PH-ul este scă¬zut şi aciditatea totală este relativ mare (pH-ul este în jur de 3,5 iar aciditatea de 34 meq./kg). Spectrul zaharurilor arată un echilibru destul de bun între levuloza (în jur de 42%) şi glucoza (în jur de 39%) ; dizaharidele sunt abundente (13%), în special zaharoza.

Mierea de lavandină cristalizează destul de repede şi cu granulaţie fină, în timp ce mierea de lavandă fină cristalizează mai încet şi mai grosieră.

Conţinutul în substanţe minerale este mic şi conductibilitatea electrică joasă. Spectrul polinic al mierii de lavandă este foarte diferit de cel al mierii de lavandină. Mierea de lavandă este bogată în polen de lavandă, dezvoltat normal, în timp ce polenul de lavandină foarte puţin abundent şi redus are o exină deformată. Polenurile care îl însoţesc pe cel de lavandă sau de lavandină sunt în general caracteristice pentru flora ţării din care se recoltează ; compozitele şi papilionaceele sunt foarte bine reprezentate şi în special albăstrelele şi sparcetele. Adeseori se pun în evidenţă, la analiză, polenuri care indică transhumante anterioare. Este cazul polenului de iarbă-neagră arborescentă.

Mierea de rozmarin este produsă de albine din nectarul de rozmarin, plantă sălbatică, foarte abundentă în unele regiuni ale ţării noastre şi în diferite ţări din bazinul mediteranean.

Producţia de miere este foarte neregulată deoarece depinde de condiţiile meteorologice de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Înflorirea durează din noiembrie până în mai, perioada de vârf situându-se în luna aprilie. Recoltarea se face în mai. Conţinutul în apă este scăzut (mai mic de 17,5%).

Mierile de rozmarin au o aromă delicată; când sunt foarte pure, au gust foarte fin. Gustul este mult mai accentuat când mierea de rozma¬rin este combinată cu miere de cimbrişor care înfloreşte aproape în acelaşi timp şi pe acelaşi teren cu rozmarinul. Coloraţia este slabă, maximum 35 mm pe scara lui Pfund, pH-ul este apropiat de 3,8 ; aciditatea este slabă, ca şi conţinutul în substanţe minerale.

Spectrul zaharurilor este destul de echilibrat : 39% glucoza şi 43% fructoză cu 13% dizaharide (în special maltoză şi aproape 2% erloză. Cristalizarea este destul de rapidă şi granulaţia fină. Spectrul polinic este supus unor variaţii importante ; polenul de rozmarin poate fi reprezentat foarte diferit în funcţie de regiunea de producţie şi probabil şi în funcţie de tipul de apicultură practicat. Se poate întâmpla ca o miere de rozmarin autentică să nu conţină mai mult de 10% polen de rozmarin, celelalte polenuri fiind foarte reprezentative pentru flora vizitată de albine pentru a culege polen; papilionacee de tipul Ulex, cistacee, cimişir (merişor), viţă-de-vie, iarbă-neagră arborescentă. În general, mierile de rozmarin sunt bogate în specii; este un lucru obişnuit să se găsească mai mult de 30 de tipuri de polen în aceeaşi miere, ceea ce indică o floră locală forate variată .

Examenul aprofundat al spectrului polinic al mierilor de rozmarin, permite să se facă deosebirea netă între mieri de rozmarin produse în diferite ţări.

Mierea de iarbă-neagră

Mierea de iarbă-neagră este produsă de către albine din nectarul de iarbă-neagră Calluna vulgaris. Aceasta este o plantă comună care se găseşte pe vaste terenuri silicioase unde formează, în anumite locuri, un covor continuu sub pinii maritimi.

Mierea de iarbă-neagră are caracteristici atât de originale încât nu poate fi confundată cu nici o alta. Are o savoare puternică, uşor amăruie şi un puternic miros de floare. Se poate spune că şi poate place celor care caută în miere altceva decât un simplu edulcorant.

Conţinutul în apă este ridicat : în jur de 22-23%, ceea ce este anormal pentru o miere obişnuită dar admis pentru mierea de Calluna pură. Vâscozitatea sa este anormală : ea este tixotropă. Nu poate fi extrasă din faguri prin metodele obişnuite.

Forţa centrifugă realizată de extractoare nu are nici un efect asupra mierii atâta timp cât este sub formă de gel. Pentru a o aduce în stare de sol se folosesc aparate speciale numite "perforatoare". Aceste aparate, manuale sau electrice, au baterii de ace a căror distanţare şi aşezare corespund cu cea a celulelor. Acele pătrund în celule şi distrug structura de gel a mierii fără a deteriora fagurii; acele sunt montate pe arcuri foarte suple şi se termină cu câte un vârf bont. Imediat ce perforarea a adus mierea în stare de soluţie, aceasta poate fi extrasă ca orice miere prin forţa centrifugă.

Datorită acestei proprietăţi uimitoare a mierii de iarbă-neagră, apicultorul o poate obţine în stare pură. Practic, este suficient să facă o extracţie dublă. După ce se descăpăceşte fagurele, acesta este pus în centrifugă ; mierea normală este extrasă, iar cea de iarbă-neagră rămâne. Se pune în funcţie perforatoarea şi se mai pune fagurele a doua oară în extractor. Mierea provenită din această a doua extracţie este miere pură de iarbă neagră.

Tixotropia mierii de iarbă neagră se datoreşte unei proteine care se găseşte în nectar care poate ajunge la 2% din greutatea mierii.

Încălzind moderat mierea de iarbă neagră, se obţine o gelificare mai intensă. Pasteurizarea la 65°C timp de câteva minute este suficientă pentru a distruge drojdiile şi pentru a dezvolta gelificarea. Ea permite obţinerea unei mieri de iarbă-neagră care se păstrează bine în ciuda unui procent de umiditate foarte ridicat.

Tixotropia mierii de iarbă-neagră are o influenţă ciudată asupra cristalizării. Germenii de cristalizare fiind imobilizaţi în gel, cristalele cresc pe loc, în timp ce într-o miere obişnuită, curenţii de convecţie antrenează germenii în toată masa. Se formează cristalele care pot atinge 1 sau 2 mm în diametru ; sunt aglomerări aproape sferice şi foarte dure.

Mierea de iarbă-neagră are o coloraţie medie mergând spre roşu care atinge 85 mm pe scara Pfund. Se observă o anumită tulbureală datorată prezenţei proteinei.

Conductibilitatea electrică este relativ ridicată, pentru o miere de flori, ca şi conţinutul în substanţe minerale, pH-ul este cuprins între 4 şi 4,6 ; aciditatea este medie. Spectrul zaharurilor indică predominanţa netă a fructozei asupra glucozei şi importanţa mică a zaharurilor secundare. Această compoziţie favorizează o viteză mică de cristalizare.

Se poate, de asemenea, scoate în evidenţă ca un caracter original, conţinutul foarte bogat în amilază.

Spectrul polinic al mierii de iarbă-neagră poate fi mult modificat prin modul de extracţie. Într-adevăr, folosirea perforatoarelor introduce în miere cantităţi importante de polen provenind din celulele unde acesta este stocat de albine. În plus, vâscozitatea anormală împiedică considerabil epurarea prin diferenţă de gravitate. În aceste condiţii, polenul care se depune pe suprafaţa mierii, în câteva zile rămâne prizonie ; acesta este găsit la analiză, al cărei rezultat este modificat. De aceea, o miere foarte pură de iarbă-neagră poate să conţină ca polen dominant o specie total diferită, ca de exemplu polen de castan. Când se face analiza polinică a unei mieri de iarbă-neagră care nu a fost îmbogăţită în mod artificial in polen, prin tehnicile de extracţie, se găseşte polenul de iarbă-neagră dominant şi în cantitate normală. În fiecare din regiunile producătoare de miere de iarbă-neagră există o floră secundară destul de variată pentru a putea deosebi o miere de iarbă-neagră provenind din altă regiune sau ţară.

Mierea de mană de brad

În practica curentă, nu se vorbeşte despre "miere de mană de brad" ci pur şi simplu de "miere de brad". Desigur, pentru profani distincţia este subtilă ; pentru consumatori, ea este în general de neînţeles, cum ar fi cea între mana provenind de la diverse specii de hemiptere şi de la diferite specii de conifere. În aceste condiţii, se admite din ce în ce mai mult că denumirea "miere de brad" se aplică mierii de mană recoltată de albine pe brazi şi pe molizi. Ceea ce nu exclude însă posibilitatea introducerii unor denumiri mai restrictive pentru producţii locale de o calitate excepţională.

Perioada de producţie, mai mult sau mai puţin lungă, este vara.

Datorită compoziţiei lor foarte deosebite, mierile de brad au o savoare dulce, foarte agreabilă, asemănată malţului. Sunt puţin dulci şi au o aromă slabă. Culoarea, foarte intensă, poate să meargă până la negru dar deseori este mai deschisă. Totuşi nu ar trebui să fie sub 65 mm pe scara Pfund.

Conţinutul în apă este destul de slab, (mai mic sau chiar mult sub 18%). Vâscozitatea este normală, dar mierile de brad cu conţinut mic de apă sunt mai vâscoase decât mierile comune cu acelaşi conţinut în apă şi au tendinţa să fileze la transvazare.

PH-ul mierilor de brad este destul de ridicat putând ajunge până la 5 ; el se situează în medie în jur de 4,6, însă aciditatea este mai degrabă mare. Conductibilitatea electrică este ridicată, ca şi conţinutul în substanţe minerale. Aceste caracteristici sunt destul de specifice pentru a fi utilizate la recunoaşterea prezenţei manelor într-un amestec.

Spectrul zaharurilor este net diferit de cel al mierilor florilor de calitate obişnuită. Fructoza (37%) predomină asupra glucozei (32%), dar se găsesc şi aproape 11% dizaharide şi melezitoză în proporţie destul de mare (până la peste 10%). În general, se poate spune că spectrul zaharurilor din mierile de brad este decalat spre zaharurile cu greutate moleculară ridicată. Este un fapt cunoscut de mult timp, dar înainte de folosirea metodelor de cromatografie ne mulţumeam să punem în evidenţă ce se numeau "dextrinele" mierii de brad.

Am menţionat mai sus că examenul microscopic al mierilor de mană dă rezultate a căror interpretare este diferită de cea care se face pentru mierea de flori. Nu voi mai reveni asupra acestui aspect; să menţionez totuşi că polenul care însoţeşte sporii de ciuperci şi alte elemente figurate dă informaţii asupra originii geografice a mierilor de brad. Cu condiţia unei documentaţii suficiente, putem distinge de exemplu, mierile de brad din Carpaţii Orientali de cele din Carpaţii Occidentali.

Mierile de brad joacă un rol foarte mare în Europa Centrală datorită întinderii pădurilor de conifere în vest, în Germania, Elveţia, Austria şi dincolo de ea, spre est. În Germania se face net diferenţa între mierile de brad provenind de la bradul pectinata şi cele de la molizi, mult mai slab cotate.

Muştar de câmp (Sinapis arvensis).

Există analogii între mierea de rapiţă şi cea de crucifere înrudite din punct de vedere botanic, adică aparţinând genurilor Sinapis, Raphanus şi Brassica. Mierea de muştar este o miere deschisă la culoare cu cristalizare foarte rapidă. Ca toate mierile de crucifere din aceeaşi grupă, este fie nu prea aromată, fie afectată de un miros de varză care, în cazuri extreme poate fi de-a dreptul dezagreabil.

Lucerna (Madicago sativa).

Mierea de lucerna este o miere de culoare deschisă, cu gust neutru, care cristalizează repede şi cu cristale cam mari.

Trifoi alb (Trifolium repens).

Mierea de trifoi alb este o miere cu proprietăţi deosebite, de calitate excelentă, de culoare deschisă, cu o aromă puţin pronunţată dar agreabilă, cu cristalizare fină. În România, conţinutul său în apă este uneori prea mare ; se numără printre mierile care trebuie deshidratate puţin înainte de extracţie, prin păstrare în cameră caldă.

Trifoi roşu (Trifolium pratense).

Trifoiul roşu dă o miere foarte deschisă la culoare, cu gust dulce şi agreabil, care cristalizează repede.

Arbori fructiferi (Prunus sp., Pirus sp. etc.)

Mierile de arbori fructiferi sunt destul de rare în stare pură. În România, ele provin cel mai adesea de la merii din regiunile de deal care înfloresc destul de treptat şi abundent. Sunt mieri de bună calitate, deschise la culoare cu cristalizare rapidă şi cu granulaţie fină.

Păducel (Crataegus oxyacantha).

Producţia de mieri de păducel se obţine în stare relativ pură acolo unde există multe garduri vii de păducel sau văi cu acest arbust. Mierea are coloraţie medie şi gust agreabil. Gardurile vii de păducel sunt ameninţate cu dispariţia ; se consideră că ele constituie un rezervor al bolii arborilor fructiferi cunoscută sub numele de "focul bacterian" şi se preconizează distrugerea lor.

Iedera (Hedera helix).

În România se semnalează uneori recolte de miere de iederă, în anii cu toamnă însorită. Este o miere de culoare medie, cu cristalizare rapidă.

Albăstrea (Centaurea cyanus).

Mierile de albăstrele aparţin practic trecutului, deoarece generalizarea folosirii ierbicidelor în lanurile de grâu tinde să le facă să dispară. Sunt mieri de culoare deschisă, cu cristalizare fină, uşor amare.

Păpădie (Taraxacum densleonis).

Mierile de păpădie au o culoare galben-portocalie caracteristică. Au un gust puternic, cristalizează repede şi cu granulaţii mari. Mierile de păpădie se recoltează în exclusivitate în regiunile de creştere a animalelor unde păpădia creşte în păşuni.

Castan comestibil (Castanea sativa).

Mierile de castan se definesc destul de greu deoarece sunt, după caz, mieri de nectar foarte pure şi relativ deschise la culoare sau amestecuri de miere de nectar şi miere de mană mai închisă. În orice caz, gustul lor este foarte pronunţat şi amar. Producţia de miere de castan rămâne importantă în România în ciuda contaminării masivelor de castan cu focul bacterian şi uscarea multor copaci. Castanii sălbatici rămân totuşi foarte numeroşi, fiind răspândiţi în anumite regiuni ale ţării. Polenul de castan este prezent într-o proporţie foarte mare în mierile recoltate după luna iunie.

Compoziţia mierilor de castan a făcut obiectul câtorva studii. Se ştie că este mai bogată în fructoză decât în glucoza ceea ce le face să cristalizeze încet. Conductibilitatea lor electrică este destul de ridicată. Sunt bogate în diastază şi în inhibină. Studiul acestor mieri ar trebui reluat şi aprofundat deoarece importanţa lor economică nu este neglijabilă.

POLENUL

Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc.

Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă.

În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.

Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în condiţii economice acceptabile este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt aşezate la distanţă de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot.

Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-şi poate confecţionează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ţine în coşuleţele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se ştie că această salivă este bogată în enzime şi în substanţe diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal şi animal. În consecinţă nu este prea uşor să deosebeşti, dintre proprietăţile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la plantă de cele care provin de la insecta

PASTURA

După ce polenul este adus în stup de către albinele culegătoare, este depozitat în celule apoi presat cu capul până ocupă 1/3 din înălţimea celulei.

Păstura, pe lângă polen, conţine şi substanţe nutritive provenite din saliva lucrătoarelor, folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.

Păstura este hrana de bază a puietului, fiind bogată în proteine, glucide şi săruri minerale, provenită din polenul florilor. Faptul că păstura are o compoziţie mai scăzută decât polenul în proteine şi grăsimi şi mai bogată în zahăr şi acid lactic permite o conservare mai bună.

Păstura se recoltează din faguri prin trei metode:

1) prin tăierea în fâşii a fagurilor cu păstura, de unde aceasta se scoate foarte uşor, sau

2) prin retezarea celulelor.

3) prin refrigerarea fagurilor şi sfărmarea cerii.

Pentru tăierea în fâşii fagurele se aşează pe o masă în poziţie orizontală şi apoi se secţionează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule. Păstura se scoate din celule prin scuturare, iar cantitatea care aderă de pereţii celulei se scoate cu ajutorul unei andrele. Pentru retezarea celulelor, rama se aşează pe masă orizontal şi cu speteaza de jos spre lucrător. Cu ajutorul unui cuţit cu o lamă subţire şi bine ascuţită se taie orizontal rândul de jos de celule cu păstura, cât se poate mai aproape de baza celulelor. Apoi fiecare rând este secţionat pe verticală şi oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se îndoaie înspre lucrător.

În cazul fagurilor noi se poate recolta păstura şi prin refrigerarea acestora. La rece ceara devine casantă şi se poate sfărma. Păstura se alege, apoi, de bucăţelele de ceară şi propolis.

Imediat după obţinere, păstura se mărunţeşte, se pune într-un vas şi se mojarează (freacă, după care se cerne a doua oară, se aşează într-un borcan şi se presează. Păstura se conservă singură sau în amestec cu miere sau pudră de zahăr. Ambalarea şi păstrarea se face la fel ca la polen.

Păstura este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obţinerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai întrebuinţează şi în medicină pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin şi în avitaminoze.

Atât păstura cât şi polenul în formă conservată pot fi distribuite albinelor în perioadele lipsite de cules şi mai ales privăvara şi toamna, sub formă de turte, ca ados la pasta din zahăr. Concomitent cu distribuirea păsturii, toţi fagurii care au 1/2 şi 1/3 miere se descăpăcesc şi se presează praf de polen peste miere, apăsând cu cuţitul pe toată suprafaţa fagurelui descăpăcit. Aceşti faguri se aşează lângă diafragma reductoare a cuibului.

PROPOLISUL

Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro = pentru, polis = cetate şi putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat apărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl transportă în cuib.

Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci, şopârle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

Colectarea propolisului de către albine

Din observaţiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat că acestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roşu, verde, brun etc.) şi îl transportă ca şi pe polen pe picioruşele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea şi nici la aplicarea propolisului. Sursele naturale de propolis sunt împărţite în două grupe diferite:

1. Prima grupă o constituie substanţele răşinoase, provenite în majoritate de pe mugurii de plante. Pentru recoltare albinele se folosesc de mandibule după ce cu antenele au descoperit particula cea mai potrivită de propolis. Pentru recoltare, albina, după ce a prins, cu ajutorul mandibulelor, particula de propolis, se trage înapoi, cu capul ridicat, până ce particula de propolis pe care a apucat-o se întinde în fir foarte subţire şi se rupe. După aceea, cu picioarele manevrează particula de răşină şi o depozitează în paneraşele de polen. Operaţiunea se repetă. La descărcarea propolisului în stup, albina respectivă este ajutată de alta care rupe cu mandibulele câte o bucăţică din încărcătură şi o depozitează. Aceasta operaţiune are loc adesea chiar pe scândura de zbor. Recoltarea propolisului de către albine se face numai când temperatura aerului depăşeşte 20°C,. deoarece la această temperatură materia vâscoasă este mai moale şi poate fi colectată cu mai mare uşurinţă.

2. A doua grupa de propolis o formează balsamul din polen eliberat (în timpul crăpării şi digerării grăuncioarelor de polen de la plantele entomofile) din învelişul acestuia şi care împins de valvulele proventriculului, se acumulează în guşă. Balsamul este întins de albine cu ajutorul limbii pe obiectele din imediata apropiere a puietului. în timpul prelucrării acestor răşini cu ajutorul mandi¬bulelor mai intervine şi secreţia glandelor mandibulare ale albinelor lucrătoare, în timpul exprimării substanţelor răşinoase şi a triturării balsamului de polen se amestecă şi secreţii ale glandelor faringiene.

Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau ecotip şi depinde chiar de însuşirile individuale ale unor familii de albine. Trebuie menţionat, de asemenea, că speciile Apis florea şi Apis dorsata nu folosesc propolisul iar unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii nu adună propolis.

Recoltarea propolisului de către albine are şi un caracter zonal. În zonele mai reci şi păduroase înclinaţia de propolizare este mai pronunţată faţă de zona de câmpie. De asemenea, toamna şi primăvara albinele propolizează mai mult decât în cursul verii. Albina româneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendinţă moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendinţe mai pronunţate de propolizare cum sunt albina caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata şi altele.

Compoziţia

Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar perfect solubil în eter şi alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.

Propolisul brut, aşa cum se recoltează în stup prin răzuire, conţine în medie 30% ceară, restul fiind format din răşini, balsamuri, uleiuri esenţiale, şi destule impurităţi rămase de la albine, pentru că ele folosesc propolisul pentru a îmbălsăma imediat ceea ce nu pot să evacueze.

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din acelaşi stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte concentrat şi respectiv diluat.

O astfel de compoziţie indică o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esenţiale etc. se găsesc zeci de substanţe cărora le vor trebui testate proprietăţile biologice.

Colectarea propolisului de la albine

Producţii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care conţin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare şi sfărmarea bucăţilor de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la rece) sau pur şi simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părţii de sus a stupului, polenul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă.

În scopul măririi producţiei de polen, se pot lua următoarele măsuri:

1. cu ocazia fiecărei intervenţii care se face în cuibul familiilor de albine în special în perioada de primăvară şi toamnă, se vor curăţa cu atenţie, prin răzuire,toate părţile şi elementele din stup ce prezintă depuneri de propolis;

2. se vor distanţa ramele între ele, precum şi scândurelele de podişor câte 2-4 mm, formându-se spaţii care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curăţate reţinându-se propolisul rezultat;

3. se înlocuieşte podişorul cu o plasă din material plastic care după propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o daltă, detaşa propolisul;

4. se poate folosi cu rezultate bune şi colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic şi pânză colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului;sita şi pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată, pe majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

În acest mod, anual, pot fi recoltate cantităţi însemnate de propolis, cu un grad mai mare de impurităţi (la răzuirea părţilor componente ale stupului) sau aproape liber de diferite impurităţi, aproape pur, prin folosirea colectoarelor.

CEARA

Ceara este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este emisă de glandele ceriere ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

VENINUL

Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii, un amestec al secreţiei glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.

Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul înţepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcţiile de apărare) şi eliminarea duşmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.). Înţepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare şi se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcţia de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare şi glandele secretoare de venin.

Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanţă uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat.

În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menţionează ca după eliminarea prin înţepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiţia ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată.

Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populaţie la alta şi chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.

Numeroasele cercetări efectuate până în prezent arată că veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât substanţe de natură organică cât şi anorganică, substanţe ce-i conferă proprietăţi particulare, specifice.

APILARNILUL

Apilarnilul este un produs apicol obţinut din larvele de trântor cât şi din conţinutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar).

Deşi nu este un produs tradiţional al stupului, ca şi mierea, polenul şi ceara, apilarnilul se distinge prin proprietăţile lui organoleptice specifice, prin proprietăţile lui fizico-chimice şi microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare al stupului.

LAPTISORUL DE MATCA

La începutul anilor cincizeci atenţia biologilor a fost atrasă de compoziţia şi mai ales de proprietăţile lăptişorului de matcă.

Este interesant faptul că această substanţă, în acelaşi timp lapte şi salivă, asigură larvei o creştere rapidă, iar individului care a fost hrănit cu ea, o longevitate ce nu se poate compara cu cea a indivizilor care nu primiseră lăptişor de matcă. A fost subiect pentru amplă reflecţie şi cercetări.

Câţiva apicultori întreprinzători au trecut direct la producţia şi vânzarea către public a lăptişorului de matcă, căruia i-au atribuit virtuţile cele mai extraordinare, înainte chiar ca dosarul medical să fi fost deschis. Anii au trecut; cercetările au progresat, pe urmă au stagnat aproape. Dosarul medical un moment deschis a fost repede închis de către medici îngrijoraţi pentru reputaţia lor şi puţin doritori să-şi amestece numele într-o publicitate gălăgioasă. Ce a mai rămas din această perioadă extraordinară ? Contrar tuturor părerilor şi tuturor pronosticurilor, lăptişorul de matcă continuă fără zgomot o carieră începută cu răsunet. Producţia şi consumul se echilibrează la un nivel care permite unor apicultori specializaţi să-şi mărească rentabilitatea stupinei. Stabilitatea, prin aceasta înţelegând evoluţia consumului de mai bine de 20 de ani încoace, constituie dovada că nu se poate ignora fenomenul "lăptişor de matcă".

Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele 3 zile, a larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât şi a mâtcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu gust acrişor.

_______________________________________

No comments:

Post a Comment

Post a Comment