INMULTIREA FAMILIILOR DE ALBINE

15.INMULTIREA FAMILIILOR DE ALBINE

Stiinta si practica apicola au demonstrat faptul ca roitul este un fenomen biologic natural care corespunde unei necesitati biologice menite sa contribuie la conservarea si perpetuarea speciei.
In apicultura moderna roitul natural nu este dorit iar conceptia unor apicultori care asteapta roirea naturala ca unicul mijloc de inmultire sau repopulare a stupilor ar fi bine sa fie revizuita si inlocuita cu metodele stiintifice de inmultire artificiala care au numeroase avantaje fiind executata cu usurinta la dorinta si interventia controlata a apicultorului.
Roirea artificiala
Roirea artificiala are menirea sa inlature toate neajunsurile roirii naturale. Ea se efectueaza la timpul potrivit si ne permite sa efectuam o selectie a materialului biologic,evitand riscul unor pierderi de roi pe care nu-i putem supraveghea si recupera.
Se poate afirma ca evitarea completa a roirii este destul de dificila,insa exista o serie intreaga de operatiuni preventive care pot evita sau reduce mult roirea naturala.Pentru aceasta este necesar sa cunoastem temeinic cauzele care determina roirea si masurile care urmeaza a fi luate pentru prevenirea roitului.
In practicarea unei apiculturi moderne se recomanda sa intretinem numai familii puternice cu matci tinere si de mare productivitate.Pentru a evita roitul natural trebuie sa retinem faptul ca este mai usor de prevenit decat de combatut acest instinct atunci cand familia de albine intra in frigurile roitului.
Principalele cauze care determina roirea sunt: suprapopularea stupilor,deci aglomerarea cuibului,ventilatia necorespunzatoare a acestora,expunerea lor la soare si supraincalzirea acestora prin insolatie,aparitia unei necorespondente intre cantitatea de albine tinere care pot hrani puietul si cantitatea de puiet pe care ele trebuie sa-l hraneasca,glandele salivare ale acestor albine pot secreta laptisor, dar nu au suficiente larve pe care sa le poata creste,faguri insuficienti sau necorespunzatori pentru depunerea oualelor, lipsa de spatiu pentru cladirea fagurilor,predispozitia ereditara si alti factori care constituie tot atatia excitanti interni sau externi care favorizeaza roitul.
A stabili care dintre aceste cauze are cea mai mare importanta pentru manifestarea instinctului de roire este foarte greu,putandu-se analiza numai fiecare in parte si sintetiza corelatia care exista intre ele.
- Stupi de mare capacitate - Este necesar sa se asigure in primul rand folosirea de stupi sistematici cu un spatiu corespunzator a caror volum poate fi marit dupa nevoie astfel ca matcile sa aiba posibilitatea nelimitata de a depune oua evitandu-se blocarea cuibului.In functie de cules se face largirea periodica a cuibului cu noi rame si faguri artificiali.Daca primavara nu avem faguri suficienti se limiteaza ponta matcii si aceasta lipsa duce si la diminuarea culesului.Calculele au aratat ca la un spor zilnic de 1 kg a capacitatii de prelucrare si depozitare a nectarului sunt necesari 2-3 faguri,iar la un spor zilnic de 8 kg vor fi necesari 15-20 faguri.
- Amplasarea stupilor - Este indicat ca stupii sa fie amplasati la umbra in perioada de maxima insolatie(orele 12-17)deoarece supraincalzirea favorizeaza instinctul de roire.Este bine ca stupii sa fie vopsiti in nuante deschise la culoare pentru a nu atrage caldura razelor de soare.
- Culesul nectarului si polenului - Sunt elemente care actioneaza ca stimulenti,determinand o mai buna hranire a matcii,o mai buna depozitare a nectarului si polenului care produc caldura in stup,contribuind la cresterea puterii familiei.Un cules intensiv de rapita timpurie poate constitui cauza principala a roirii daca apicultorul nu intervine la timp.De asemenea in perioadele lipsite de cules este bine sa practicam stuparitul pastoral.
- Aglomeratia de albine tinere - Existenta unui numar excesiv de albine tinere indeamna familia sa inceapa pregatirile de roire prin cladirea de botci pe faguri in care matca depune oua din care vor ecluziona viitoarele matci.Familia respectiva trece prin frigurile roitului mai ales in cazul unei perioade mai lungi de timp nefavorabil.
- Lipsa de spatiu si ventilatie - Aglomeratia si caldura cuibului fac ca activitatea albinelor ventilatoare sa nu mai fie intodeauna pozitive si suficient de eficace,predispunand familia de albine la roire.In timpul culesului se recomanda deschiderea mare a urdinisurilor si asigurarea ventilatiei.
- Blocarea cuibului cu miere si pastura - La un cules intensiv de nectar si polen cand cuibul nu este corespunzator marit acesta se blocheaza iar matca nu mai are celule goale pentru a depune oua diminuandu-se activitatea albinelor si favorizand roirea.
- Excesul de laptisor de matca - Producerea laptisorului de matca destinat hranirii larvelor de albine in primele trei zile de viata daca este tulburat de prezenta unui numar mare de albine lucratoare care nu pot sa transmita produsul lor larvelor,acestea ajung sa cladeasca botci in care depoziteaza hrana glandulara stimuland roirea.mentinerea unor familii puternice cu multe rame cu puiet necapacit reprezinta o metoda eficienta de prevenire a roitului.
- Varsta matcii - S-a constatat ca matcile batrane au tendinta mai mare de roire de unde concluzia de a detine cat mai multe matci tinere selectionate din cele mai bune familii de albine.
- Carenta de feromoni a matcii - Se cunoaste faptul ca glandele mandibulare ale matcii produc o secretie denumita "substanta de matca" dupa care albinele percep si recunosc matca stupului.Cat timp albinele primesc o cantitate determinata din aceasta substanta,totul este normal,cand aceasta cantitate insa se reduce,albinele hotarasc inlocuirea matcii.acest fenomen se produce fie din cauza imbatranirii matcii cand se diminueaza si secretia de feromoni fie si la unele matci tinere din cauza suprapopularii stupului care determina reducerea cantitatii de feromoni primiti.Rezultatul este acelasi:cladirea de botci.
Cum intrerupem roitul
Aparitia botcilor intr-un numar mare este un semn sigur a roirii si numai prin distrugerea lor sistematica se poate impiedica roirea.Aceasta operatie este grea si anevoioasa cerand un control atent al tuturor ramelor si o mare atentie in depistarea si distrugerea botcilor deoarece daca ramane o botca ascunsa,neobservata,toata operatiunea devine inutila.Operatia se repeta la 10 zile si apoi din nou la 7 zile pentru distrugerea noilor botci cladite intre timp.Cand aceasta operatie se efectueaza in ajunul recoltarii productia de miere scade mult,fiindca familia de albine este in frigurile roitului iar metoda de intrerupere a roitului prin distrugerea botcilor contribuie la prelungirea acestei stari,de unde concluzia ca este mai usor sa prevenim decat sa combatem acest instinct puternic.
Metode de roire artificiala
Roirea artificiala inlatura toate neajunsurile roirii naturale care este mai complexa si cere un volum mare de munca.Roirea artificiala usureaza munca si contribuie la sporirea productiei de miere.In literatura de specialitate sunt descrise toate metodele de formare a roilor artificiali.Aici insa vom descrie doar cateva(cele mai simple si eficace),folosite atat in stupine de amatori cat si in stupine ale profesionistilor:
- Roirea artificiala prin divizare - Aceasta este cea mai simpla metoda de inmultire artificiala a albinelor si se practica cu rezultate foarte bune in stupinele cu un numar mic de familii.Cu aceasta metoda se obtine dublarea efectivului,apicultorul ajungand intr-un timp relativ scurt sa-si formeze o stupina adevarata,dimensionata dupa dorinta.In zona de stepa,divizarea se face dupa ce culesul la salcam a fost facut,iar in zona de munte-deal in prima jumatate a lunii mai.In acest fel noile familii participa la culesurile ce urmeaza si isi asigura o dezvoltare corespunzatoare.
Divizarea familiilor se executa in zilele calduroase cand albinele executa zboruri intense.Cu scopul de a forma familia noua,se aduce langa familia ce urmeaza sa fie divizata un stup gol in care se trec jumatate din fagurii cu albine,puiet si miere a familiei de baza.Cu ocazia divizarii familiei se cauta matca pentru a se stabili in care stup a ramas.Dupa aceasta operatie cei doi stupi se aseaza departati intre ei,de o parte si de alta a locului in care a fost urdinisul familiei din care s-a format familia noua.Albinele culegatoare,pe masura ce se inapoiaza de la cules,se impart aproape egal in cei doi stupi.In cazul in care se constata ca albinele populeaza mai bine unul din stupi,acesta se poate indeparta putin pentru ca repartizarea albinelor sa se faca cat mai egal.Spre seara,in familia orfana se introduce,intr-o colivie,o matca imperecheata sau neimperecheata.In cazul in care lipsesc matcile de rezerva dupa 24 de ore,in diviziunea ramasa orfana se introduce o botca matura.Dupa imperecherea matcii si inceperea depunerii oualelor, familia nou-formata se dezvolta dupa tehnica obisnuita in vederea valorificarii culesurilor.Folosind acest procedeu de inmultire a albinelor se realizeaza un spor efectiv de 100%.
- Roirea artificiala prin stolonare colectiva - Presupune ridicarea a cate doi faguri cu puiet si albina de la fiecare familie de baza.Aceasta face ca puterea familiilor donatoare sa nu fie influentata.Cu cat roiurile se formeaza mai tarziu vor trebui sa fie mai puternice. Pentru ca iernarea sa decurga in conditii bune se impune ca pana in toamna sa atinga parametrii cantitativi ai unor familii de albine normale.
Se scoate din fiecare familie donatoare cate una sau doua rame cu puiet capacit bine acoperite de albine.Se va urmari sa nu se ridice din greseala si matca.Ramele se aseaza in stupul ce va gazdui roiul. In timpul formarii roiului,urdinisul stupului se tine inchis pentru a se evita depopularea.in general,roiul se formeaza din 4 rame bine acoperite de albine,din care doua cu puiet si doua rame cu miere si pastura.Dupa cateva ore,in roi,sub protectia coliviei,se introduce o matca tanara imperecheata.In lipsa unui cules de intretinere se va hrani stimulent cu cate 300 g sirop de zahar in concentratie de 1/1 sau 1/2.
Roirea naturala
Prin roirea naturala a familiilor de albine se intelege actiunea prin care matca,o parte din albine si trantori parasesc stupul si dau nastere la un roi natural.In functie de ordinea in care ies din stup roiurile se impart in:roiuri primare,care se caracterizeaza prin aceea ca albinele parasesc stupul cu matca varstnica si roiuri secundare si tertiare cand albinele parasesc stupul cu matci tinere neimperecheate.Legat de data cand parasesc stupul,roiurile se impart in:timpurii,atunci cand familiile roiesc la inceputul lunii mai si roiuri tarzii,cand familiile roiesc in luna iulie.
Obisnuit,roiurile naturale parasesc stupul in zilele calduroase si cu timp frumos,intre orele 11-15.Dupa ce matca iese din stup insotita de albine,roiul se invarteste in apropierea stupinei si cauta un loc potrivit de care sa se prinda.Roiul primar cu matca varstnica,spre deosebire de roiurile secundare si tertiare,nu se indeparteaza prea mult de stupina si dupa ce se aseaza pe crengile unor copaci ramane linistit timp de cateva ore.Dupa prinderea roiului acesta se lasa sa se linisteasca intr-un loc racoros si spre seara se scutura direct intr-un stup nou,pregatit in acest scop.Stupul in care se introduce roiul se echipeaza cu faguri artificiali si i se asigura o hranire suficienta pentru a putea incepe cresterea puietului. Dupa 2-3 zile roiul se controleaza,se verifica prezenta matcii si se organizeaza cuibul urmarindu-se ca albinele sa cladeasca in timp cat mai scurt fagurii artificiali introdusi pentru a asigura spatiul necesar.
Fagurii familiei care a roit se verifica imediat dupa iesirea roiului si se distrug toate botcile cu exceptia celei mai mari,iar cuibul se reorganizeaza lasandu-se in stup numai fagurii ocupati de albine.Prin distrugerea botcilor se urmareste sa se impiedice roirea in continuare a familiei si sa se evite in acest fel slabirea acesteia.Roirea naturala a familiilor de albine in preajma culesului principal impiedica realizarea unor productii corespunzatoare de miere marfa datorita slabirii familiilor care au roit.
Ingrijirea roiurilor
Dupa ce am format roiurile trebuie sa ne canalizam eforturile in doua directii:una este aceea de asigurare a puterii acestora iar a doua de asigurare a rezervelor de hrana.Pana la intrarea in iarna toate trebuie sa aiba cel putin 0,8-1kg albine si in faguri rezerve de miere de 10-12 kg.In vederea ajungerii la acest deziderat se iau urmatoarele masuri:
- La formarea roiurilor cu albine tinere(unde lipsesc culegatoarele)se administreaza in faguri apa.
- Se urmareste ca roiurile formate cu matci neimperecheate(sau botci)sa aiba in cat mai scurt timp matci imperecheate.
- Roiurile care se depopuleaza dar sunt dotate cu o matca valoroasa se ajuta periodic cu puiet capacit.
- Se asigura matcilor fagurii necesari depunerii oualelor si dezvoltarii activitatii.
- Se asigura existenta de culesuri abundente,iar in perioadele dintre ele roiurile sa fie hranite stimulent.
Respectarea termenelor prevazute pentru executarea lucrarilor si ingrijirea atenta a roiurilor dupa formare,asigura dezvoltarea corespunzatoare a acestora in cursul sezonului.Astfel acestea vor intra in iarna puternice urmand ca in sezonul urmator sa fie incluse in grupa familiilor de baza.Roiurile care nu au ajuns la o dezvoltare corespunzatoare se desfiinteaza,iar albinele,puietul si rezervele de hrana se folosesc la intarirea celorlalte roiuri.

CUM INMULTIM FAMILIILE DE ALBINE
Inmultirea familiilor de albine este o lucrare foarte importanta intr-o stupina. Vom prezenta in aceasta pagina cateva metode de inmultire, care pot fi aplicate de orice apicultor in stupina proprie.

Roirea artificiala prin stolonare
Foarte simplu de realizat,ea consta in ridicarea din 4-5 familii puternice cu tendinta de a intra in frigurile roitului, a cate 1-2 faguri cu puiet capacit cu albina acoperitoare,iar de la alte familii a altor doi faguri cu provizii. Printre fagurii cu provizii trebuie sa fie cel putin unul cu polen si cu pastura, absolut necesare roiului, mai ales daca roii raman pe aceeasi vatra cu familiile din care s-au format. Trebuie sa retinem ca ei raman 2-3 zile fara albina culegatoare .

Pana la refacerea acestei noi unitati biologice, albinele consuma din rezervele puse la construirea roiului si din aceleasi considerente vor primi apa in hranitor. Cu cat roii se fac mai devreme, cu atat este mai bine, pentru a avea cat mai mult timp la dispozitie, necesar constituirii unor unitati biologice puternice, cu suficiente rezerve de iernare in cele mai bune conditii. Roii odata constituiti, daca este posibil, se deplaseaza la distanta (peste 3 km) de vatra din care provin unde trebuie sa existe un cules de intretinere, stupii avand urdinisurile micsorate la 1-2 cm.

In lipsa culesului, roii se stimuleaza administrandu-se sirop de zahar in hranitor, seara la fiecare 2-3 zile. Roiul astfel format primeste o matca imperecheata, in cusca cu dop din serbet sau foaie de fagure artificial perforat ori se aplica o botca gata de eclozionare, pe fagurii din centrul cuibului, imediat sub speteaza de sus a ramei. Este necesara o atentie sporita atunci cand la formarea roiurilor se scot fagurii cu puiet, pentru a nu se ridica din greseala una din matcile familiilor donatoare respective.

Metoda se preteaza a fi folosita foarte bine in primavara, inaintea culesului de la salcam, cand familiile sunt foarte populate si in stupi exista 7-8 faguri cu puiet pe rama mare. Spre a evita intrarea in frigurile roitului, se poate aplica aceasta metoda pentru formarea de roi sau nuclee si introducerea in familia de baza a unor faguri artificiali in locul celor cu puiet. Cand roii se formeaza spre toamna, dupa culesul de la floarea-soarelui, trebuie sa aiba 6-8 rame cu puiet, ajungand astfel rapid la nivelul de putere al familiilor de baza.

Comentarii : metoda expusa este una dintre cele mai simple , fiind la indemana oricarui apicultor . Se poate aplica pe toata perioada sezonului activ . Cand o folosim inaintea culesului la salcam , trebuie sa avem grija sa nu slabim prea mult familiile de albine si de aceea se ridica o singura rama de puiet capacit , impreuna cu albina tanara aferenta .

Indiferent de perioada aplicarii metodei , va recomandam sa formati roiuri pe 6 rame cu puiet , pentru a obtine entitati viabile. O conditie de baza este aceea ca toate familiile care participa la donarea de rame cu puiet capacit sa fie intr-o stare de sanatate buna . O alta conditie este asigurarea cu matci tinere , imperecheate , pentru toate roiurile formate.

Roirea artificiala prin divizare
Consta in formarea unui roi artificial dintr-o familie puternica, sanatoasa si productiva, prin divizare. Se aduc doi stupi goi de o parte si de alta a stupului in care se afla familia ce urmeaza a fi divizata. Fagurii cu albine, puiet si provizii se impart egal intre cei doi stupi, fara a tine seama in care a ramas matca.

Stupul golit in care a stat familia de baza se indeparteaza. Cei doi stupi cu urdinisurile apropiate, unul la stanga, altul la dreapta, se aseaza unul langa altul pe locul stupului golit, pentru ca albina culegatoare sa se imparta egal intre cei doi stupi. Familia ramasa fara matca va primi una imperecheata in colivia cu dop de serbet, ori foaia de fagure artificial perforat, sau o botca gata de eclozionare.

Treptat, cei doi stupi se departeaza zilnic cate putin, cam 20 cm/zi, pana ajung pe locul destinat fiecarei familii. Unii apicultori , mai ales cei incepatori , folosesc o varianta simplificata a metodei , lasand stupul fara matca sa-si creasca singur regina, din botci de salvare . Aceasta varianta trebuie insa abandonata , datorita perioadei mari in care cresterea de puiet este stopata (pana la imperecherea noii matci ).

Comentarii : metoda este buna si viabila , insa ea trebuie aplicata numai familiilor puternice. Perioada de aplicare optima este dupa culesul de la salcam , un termen maxim fiind 15 iunie .

Metoda are avantajul omogenitatii materialului si da posibilitatea apicultorului sa echilibreze la ambele familii atat cantitatea de puiet cat si cea de albina culegatoare ; din pacate nu poate fi generalizata la intregul efectiv din stupina, pentru ca de obicei in fiecare stupina pe langa familii foarte bune exista si familii slabe si foarte slabe.

Roirea artificiala prin golirea de puiet a familiei de baza
Este o metoda folosita cu reale avantaje in conditiile in care Varroa jacobsoni afecteaza - alaturi de viroze - din ce in ce mai mult albinele, diminuand puterea si capacitatea productiva a familiilor. Imediat ce culesul de la salcam s-a terminat, din familia de baza se scoate tot puietul capacit si necapacit, lasand familia cu matca si albina culegatoare.Daca familia de baza ramane prea slaba se pot lasa 1-2 faguri cu puiet necapacit.

Sesizand absenta puietului, matca cauta sa modifice starea anormala si insamanteaza rapid 3-5 faguri cu puiet, in functie de perioada calendaristica la care ne aflam si de albina acoperitoare de care dispune familia. Ramele cu puiet si albina acoperitoare care au fost scoase din famila de baza se aseaza in una sau mai multe ladite in functie de numarul ramelor de puiet, formand noi unitati biologice (roi). Roiurilor li se altoieste cate o botca gata de eclozionare astfel ca pana la imperecherea tinerei matci, intreg puietul sa eclozioneze.

Astfel la familia de baza, cat si la roi cand nu mia exista puiet capacit se executa rapid tratamentul cu Varachet conform prospectului, pentru a surprinde intreaga populatie de Varroa jacobsoni libera pe faguri. La culesul urmator sau in toamna, daca dezvoltarea separata a roiului si a familiei de baza nu a fost satisfacatoare, se unifica formand astfel o familie foarte puternica, pentru un cules tarziu sau pentru iernare fara pierderi.

Metoda dublarii efectivului familiilor de albine
Este o metoda expusa de Ioan Stancu si care are drept scop inmultirea familiilor de albine prin dublarea efectivului, valorificand superior culesurile, in paralel cu combaterea acarianului Varroa. Imediat ce s-a terminat recoltarea de miere la culesul de salcam , se procedeaza la impartirea familiilor de albine in doua unitati biologice. Aceasta o realizam in scopul inmultirii, dezvoltarii accelerate si efectuarii unor tratamente eficiente cu Varachet in perioada de dezvoltare maxima a puietului in familie, deci si a parazitului.La stupul multietajat, se ridica toate ramele cu puiet capacit si necapacit in corpul 2 sau 3, dupa caz. Se lasa in corpul o matca stupului cu o rama cu puiet necapacit cat mai tanar posibil.

Corpul 1 se separa de cele superioare cu ajutorul unui podisor cu urdinis lateral. La corpul superior se da o botca. Se executa tratamentul cu Varachet la corpul 1 inferior in care a ramas matca si aceasta cat mai repede posibil. Aici matca va cauta sa-si refaca puietul in cel mai scurt timp, vietuind ca o familie de sine statatoare, beneficiind si de toata albina culegatoare care se intoarce la vechiul urdinis. In corpul superior, dupa ce albina culegatoare s-a intors in vechea familie, se strange cuibul pe ramele cu puiet si albina acoperitoare. Matca tanara, dupa ce s-a imperecheat incepe sa insamanteze fagurii din care a eclozionat puietul.

Cand intreg puietul a eclozionat si puietul matcii tinere nu a apucat sa fie capacit, se executa tratamentul cu Varachet in corpul superior. Cu cel putin 10 zile inainte de cules, se ridica podisorul dintre corpuri ce separa cele doua familii. Se ia una dintre matci cu 1,2,3 rame de puiet necapacit si se aseaza intr-o lada noua sau intr-un corp superior ca roi de sine statator. Se poate chiar valorifica una din matci scotandu-se apoi podisorul dintre corpuri si formandu-se astfel o familie foarte puternica capabila sa valorifice culesul urmator. Familia de baza ramane de obicei cu matca tanara si intraga familie din corpul inferior la care se adauga puietul si albina culegatoare de la familia din corpul superior de la care s-a scos matca cu 1,2,3 rame cu puiet si s-a facut roiul de sine statator.

Acest roi se va dezvolta cat mai bine pana la intrarea in iarna prin valorificarea culesurilor urmatoare si stimulare permanenta. In mod asemanator se procedeaza si la familiile intretinute in stupi orizontali si verticali impartindu-se familia cu ajutorul unei diafragme si practicarea unui urdinis lateral.

LUCRARI IN STUPINA

14.LUCRARI IN STUPINA

LUCRARI DE PRIMAVARA IN STUPINA

Stuparii incepatori care citesc acest site trebuie sa inteleaga un lucru : anul apicol incepe toamna ! De felul cum sunt pregatite familiile de albine in toamna depinde totul : Productia,starea de sanatate,marimea stupinei si in general tot ce tine de buna desfasurare a lucrurilor.Totusi pentru a nu crea confuzii,vom suprapune anul apicol cu cel calendaristic,urmand ca pe masura ce va veti familiariza cu lucrarile ce trebuie executate sa faceti aceasta separare singuri. Acestea fiind spuse sa trecem la treaba !!!
Odata cu ridicare sensibila a temperaturilor,primavara in stupina trebuie facute mai multe lucrari.In ordine cronologica (subliniem ca toate au importanta lor)acestea ar fi :
Pregatirea vetrei stupinei
Pe la inceputul lunii martie(functie de starea vremii)vom demara primele actiuni:
- curatam si imprastiem zapada pentru ai grabi topirea,adunam si inlaturam crengile,frunzele si in general toate resturile,urmarind o igienizare totala
- asezam stupii pe locurile definitive,functie de sistemul ales,urmarind ca urdinisurile sa fie orientate spre sud-est si albinele sa beneficieze de caldura soarelui
- curatam prin urdinis(cu o sarma) stupii de albine moarte si alte resturi;acestea se vor arde neaparat
- instalam sau reorientam gardurile de protectie pentru a feri albinele de vanturile reci ale inceputului de primavara
Supravegherea zborului de curatire
In timpul iernii datorita faptului ca albinele nu au mai putut iesi din stup,au acumulat in intestine reziduri care acum trebuie eliminate.De aceea in primele zile calduroase(temperatura ajunge la peste 15 grade C),trebuie sa stimulam efectuarea acestor zboruri de curatire.Daca inca mai este zapada pe vatra stupinei este recomandat sa intindem paie pe jos.Urdinisele se vor deschide larg iar capacele se vor salta pentru ca razele soarelui sa incalzeasca podisorul stupului.Tot acum unii dintre stuparii cu experienta mai fac o lucrare importanta: introduc in mijlocul cuibului un fagure gol,bine cladit,in care toarna 1-2kg de sirop de zahar caldut.Cand observam ca zborul de curatire a fost facut de totalitatea familiilor,reducem urdinisele la 3 cm si bineanteles asezam capacele care au fost saltate.
Primul control si stramtorarea cuiburilor
Profitand de una din zilele calduroase executam primul control de primavara,in care vom evalua starea familiilor de albine,operatiune dublata de o stramtorare a cuibului.La deschiderea stupului constatam:
- prezenta hranei care exista in faguri,stiind ca o rama standard contine 3,5kg miere pe ambele fete
- prezenta matcii,dupa puietul de pe fagurii din mijlocul cuibului;daca puietul nu exista totusi nu trebuie sa ne ingrijoram: unele matci isi incep mai tarziu ouatul si de aceea este necesara repetarea controlului dupa o saptamana,pana cand tragem o conluzie corecta.
Tot in timpul acestui control,scoatem din stupi fagurii mucegaiti,cu pete de diaree,si pe cei ce contin multe celule de trantori.S-a constatat ca dezvoltarea familiilor de albine decurge normal daca albinelor li se asigura un regim de caldura optim.In acest scop stuparii vor "stramtora cuibul".Cuibul se aranjeaza catre peretele stupului care este cel mai expus soarelui astfel:fagurii cu puiet se aseaza in mijloc,ei fiind marginiti de faguri cu miere si pastura;in cuib se lasa strict atati faguri cat pot acoperi albinele si care trebuie sa aiba numai celule de lucratoare;in ce priveste rezerva de hrana familia trebuie sa dispuna de min.4-5 kg miere si bineinteles pastura.Atentie mare ca la stramtorare si la eliminarea fagurilor imperfecti sa nu orfanizati accidental familia.Cuibul se limiteaza cu o diafragma mai scurta,dincolo de ea fiind asezati fagurii cu resturi de miere,aceasta delimitand compartimentul de hranire.
Se recomanda ca tot cu aceasta ocazie familiile de albine sa fie mutate in lazi curatate,reparate si dezinfectate.Trebuie sa avem pregatite din timp cateva lazi,urmand ca pe masura ce mutam albinele sa dezinfectam si restul de stupi. Lucrarea este foarte necesara pentru ca pe langa toate celelalte,sa pastram o stare de igiena perfecta.Toate aceste lucrari sunt decisive,necesita sa avem ceva timp la dispozitie si mai ales sa avem "ingaduinta" vremii.
Salvarea albinelor ramase fara rezerve de hrana
Salvarea familiilor ramase fara rezerve de hrana este foarte usor posibila in orice stupina chiar daca apicultorul este lipsit de experienta.In acest scop folosim urmatoarele rezerve:
- proviziile de hrana existente pe ramele care nu au fost cuprinse de ghem,sau in celulele din partea opusa a fagurilor ocupati partial
- proviziile de hrana existente in alte familii si de care acestea nu mai au nevoie
- mierea in faguri,miere lichida sau granulata de la rezerva stupinei
In primul caz constatam ca de o parte si de alta a fagurilor ocupati de ghem,se afla cate 1-2 faguri cu miere care nu au fost folositi de albine.Asta se intampla din cauza ca odata format ghemul de iernare,albinele nu mai au acces decat la proviziile de pe fata fagurilor unde se afla.Pentru a remedia situatia se ridica din stupi ramele care contin provizii,si care din motivul mentionat au ramas neconsumate. Se descapacesc aceste rame pe o parte si cu ajutorul unui bastonas de lemn se fac 2-3 gauri de grosimea unui creion.Apoi se indeparteaza ramele cu faguri si putine albine din ambele margini ale ghemului.Se introduc fagurii gauriti,cu miere descapacita in spatiu liber care tocmai a fost creat.Fagurii scosi(cu putine albine pe ei) se alatura de fagurii cu miere,bineinteles si ei gauriti pentru a permite circulatia albinelor.
In cazul cand familia ramasa fara provizii nu are faguri disponibili in stup,se procedeaza la ridicarea de faguri cu provizii din familiile mai bogat aprovizionate.Introducerea lor in stupi se face dupa tehnologia descrisa mai sus.
Cand nu dispunem de acesti faguri,se poate folosi mierea diluata un pic,incalzita si apoi turnata in faguri goi.Hraniri de calitate se mai pot face cu turtite de miere cristalizata si framantata cu zahar pudra pana obtinem consistenta dorita,cat si cu serbet de zahar.Aceste turtite se aplica direct pe partea superioara a ramelor.Este de dorit insa ca aceste interventii sa fie facute numai in caz de urgenta,putand evita aceste situatii neplacute printr-o buna organizare a cuibului inca din toamna.
Completarea rezervelor de pastura
Pe langa miere,albinele au nevoie la cresterea noilor generatii si de hrana proteica.Aceasta este asigurata de pastura,lipsa ei fiind un handicap major in dezvoltarea favorabila a familiilor de albine.Pentru cresterea unui kg de albina este nevoie de 1,5 kg de pastura.Pastura se asigura din toamna prin introducerea unui fagure plin si la nevoie prin completarile de primavara.In primavara modurile de administrare sunt:
- Scoatem pastura din faguri prin taierea lor in fasii;apoi frecam fasiile in mana pana la separare.La pastura obtinuta se adauga o cantitate egala de apa si o cantitate dubla de miere.Se mai adauga sare 1% din cantitatea amestecului si se omogenizeaza.Se toarna amestecul in faguri administrand zilnic cate 200g,pana la aparitia culesului de polen.
- Un kg de pastura se amesteca cu 0,750kg miere si se administreaza deasupra ramelor sub forma de turtite proteice de completare.
- Amestecam cantitati egale de polen si miere ,administrand la fel deasupra cuibului sub forma de turtite.
Concluzionand,hranirea proteica de primavara se face de preferinta cu pastura de la rezerva,apoi daca nu avem cantitatile necesare se vor face hraniri cu polen si miere sau pastura si miere.
Dezinfectia stupilor
Daca nu am facut aceasta lucrare in timpul primului control de primavara(din diferite motive) sa stiti ca acum a sosit momentul.Dezinfectia se face cu scopul pastrarii sanatatii familiilor de albine.O casa curata inseamna eliminarea unor probleme grave. Lucrarea consta in mutarea familiilor de albine in alti stupi,pe care i-am curatat si dezinfectat.In principiu lazile se curata de resturi de ceara,propolis,pete diareice si apoi se dezinfecteaza cu o solutie recomandata.Urmeaza o limpezire,o uscare si neaparat flambarea cu flacara.
Largirea cuiburilor
Lucrarea este deosebit de importanta,avand in vedere ca interventia stuparului poate face mult bine,dar totodata si mult rau daca nu este facuta corect.Prin largirea cuibului trebuie sa raspundem ferm necesitatii matcii de a depune oua.Trebuie sa avem in vedere urmatoarele conditii generale:
- existenta unei concordante intre suprafata ocupata de puiet si numarul de albine doici;la un numar mic de doici si cantitatea de laptisor de matca distribuita va fi mica
- prezenta rezervei de pastura necesara cresterii puietului si a albinelor tinere
- conditiile interne si externe,precum si caracteristicile biologice.acestea tin de temperatura externa,de modul in care albinele reusesc sa mentina climatul optim in stup cat si de faptul ca prin modul de a depozita polenul in faguri se regleaza activitatea matcii.In principiu matca este oprita sa depuna oua pe fagurii aflati dupa cei cu pastura.
- aplicarea fara discernamant a hranirilor de stimulare;printr-o hranire abundenta se pot introduce in stup dezechilibre importante
Efectiv largirea se face astfel: semnalul trebuie dat de faptul ca toti fagurii din cuib sunt ocupati cu puiet(excluzand fagurii marginasi care contin miere si pastura).Se adauga un fagure bine cladit.Acesta se introduce intre fagurele marginas si cel cu puiet.Dupa ce si acesta a fost ocupat cu puiet,se introduc treptat alti faguri tinand seama de cresterea populatiei.Primul fagure introdus trebuie sa fie un fagure in care s-au mai crescut cateva generatii de albine, apoi putand fi introdusi si faguri claditi in care nu a fost crescut puiet.Introducerea unor faguri care au mici coroane de miere(care vor fi descapacite)este un factor favorizant.
O metoda de a face ca matca sa oua in fagurii introdusi,este aceea de ai stropi cu apa calduta sau miere diluata.La incalzirea timpului si in prezenta unui mic cules largirea se poate face si cu un fagure artificial.Acest fagure se aseaza dupa ultimul fagure cu puiet si in momentul cand celulele au fost cladite pe jumatate se muta in mijlocul cuibului.
Citind aceste randuri sigur v-ati dat seama ca tehnicile descrise sunt folosite cu precadere la stupii orizontali si verticali cu magazine.Stupul multietajat,beneficiind de o constructie aparte se manuiete diferit.La acest tip de stup largirea se face prin inversarea corpurilor, manevrarea ramelor si desele interventii in cuib nemaifiind necesare.
Intarirea familiilor slab dezvoltate
Oricat s-ar stradui stuparii sa execute toate lucrarile la timp,se constata ca in stupina o parte din familii raman in urma cu dezvoltarea,aparent fara o cauza anume definita.La urma urmei acest lucru tine de o anume normalitate daca ne gandim ca o familie de albine poate fi asimilata unui "organism".Pentru a uniformiza puterea stupilor se practica metoda prelevarii de rame cu puiet capacit din familiile puternice si ajutarea celor ramase in urma cu dezvoltarea.

LUCRARI DE VARA IN STUPINA - VALORIFICAREA CULESURILOR

Stuparii au depus eforturi deosebite pentru a scoate familiile de albine puternice din primavara si acum asteapta roadele muncii lor.Culesurile la pomii fructiferi si flora spontana au asigurat familiilor necesarul de miere si polen.In anii de exceptie se pot obtine si cateva kg de miere marfa,dar marea multumire este ca albinele au hrana din abundenta.In general culesurile sunt de mare intensitate,insa durata lor este scurta.Aceste culesuri pot fi timpurii (salcam,zmeuris),de vara(tei,faneata,floarea soarelui) si tarzii.
Recunoasterea unui cules
- speciile melifere infloresc abundent
- intensitatea zborurilor creste exponential,albinele se inghesuie la urdinis.
- fagurii din cuib se inalbesc datorita faptului ca albinele alungesc celulele si capacesc mierea.
- pe inserat in stupina se simte mirosul caracteristic al mierii.
- albinele ventilatoare isi intensifica activitatea,pentru a evapora apa din nectarul proaspat cules.
Conditii pentru valorificarea culesurilor
Devine foarte clar si pentru stuparul incepator cat si pentru cel experimentat ca nu orice familie de albine din stupina poate valorifica la maxim un cules.Conditiile necesare sunt :
- familiile sa fie puternice si sa ocupe min. 12 faguri standard,dintre care 8-9 cu puiet
- familiile sa fie in stare activa,stiut fiind faptul ca o familie aflata in stare de roire sau in preajma roitului isi diminuiaza mult activitatea
Cum obtinem acest deziderat? Sunt lucrari care facute la timp,ne pun in ipostaza de a aborda cu maxim succes culesul:
- familiile de albine trebuie intretinute in stupi de mare capacitate care ofera posibilitatea ca dezvoltarea cuibului sa se faca normal,depozitarea mierii sa fie asigurata si a caror volum se poate mari sau micsora
- intensificarea ventilatiei prin umbrirea stupilor,ridicarea partiala sau totala a podisorului si inlocuirea acestuia cu o sita
- ridicarea periodica de rame cu puiet capacit,cu albina aferenta,aceasta operatiune prevenind intrarea in frigurile roitului si totodata asigurand marirea efectivului stupinei
- inlocuirea matcilor batrane sau necorespunzatoare cu matci tinere,apte biologic si genetic pentru performanta
- folosirea familiilor ajutatoare si unificarea acestora cu familia de baza in preajma culesului,in acest fel asigurand o cantitate mare de albina culegatoare si implicit o productie pe masura
- marirea puterii familiilor ramase in urma cu dezvoltarea,prin imputernicirea lor cu puiet capacit ridicat din stupii puternici
Sunt primaveri favorabile dezvoltarii familiilor de albine,in care culesul incepe timpuriu.Zonele cu salcii,artar,cu flora spontana si mai ales padurile de salcam pot oferi cantitati importante de miere. Stuparii care au in zona asemenea "comori",sau cei care practica stuparitul pastoral,obtin rezultate remarcabile.Odata cu sfarsitul primaverii,familiile de albine ating capacitatea maxima de dezvoltare.Daca nu se intervine ferm,acestea vor intra in frigurile roitului si culesurile urmatoare-tei,fanete,floarea soarelui- pot fi compromise.Formarea de noi familii si aplicarea stricta a tuturor masurilor prevazute pentru aceasta perioada,pot impedica pagubele ce vor urma si dau posibilitatea valorificarii culesurilor urmatoare.

LUCRARI DE TOAMNA IN STUPINA

Vine toamna,mierea a fost extrasa si apicultorul se afla pus in fata unor noi provocari,carora trebuie sa le faca fata.Dupa cum am mai spus acum incepe anul apicol,toamna reprezentand un nou debut si un prilej de a pune stupina pe o alta treapta a performantei.Sa trecem iarasi la treaba:lucrarile de toamna demareaza la inceputul lunii august si se impart in trei mari categorii:
- lucrari de intensificare a cresterii puietului; asigurarea rezervelor de hrana pentru iernare; pregatirea cubului familiilor de albine in vederea unei iernari de calitate.
Intensificarea cresterii puietului
Pentru ca familiile de albine sa iasa cat mai puternice din iarna,trebuie ca inca din toamna sa asiguram o populatie numeroasa,bine hranita si intr-o stare de sanatate perfecta.Acest lucru nu este usor de obtinut,stuparul fiind foarte solicitat,atat ca timp,cat si ca volum de munca.Ce masuri trebuie avute in vedere:
Asigurarea de matci tinere si viabile:
S-a stabilit ca numai o matca tanara poate face fata la un ritm constant de depunere a puietului.In acest scop nu trebuie sa toleram in stupina matci mai batrane de 2 ani si in decursul verii sa facem inlocuirile necesare.Biologic matcile batrane isi limiteaza depunerea puietului atunci cand in natura nu mai exista un cules bogat de nectar si polen,pe cand cele tinere se comporta altfel:isi mentin ritmul bun chiar daca resursele nectarifere si cele proteice sunt mult mai mici(intr-un cuvant valorifica mai bine culesurile de intretinere).Un alt avantaj al matcilor tinere este acela ca in primavara vom gasi un procent redus de familii ramase orfane(dupa unii autori procentul este de 0,5%).Cu toate astea nu se recomanda ca schimbarea sa se fraca toamna daca folosim botci sau matci neamperecheate decat in cazuri de urgenta.
Deblocarea cuiburilor
O alta cauza a scaderii depunerii puietului de catre matca este blocarea cuibului cu miere sau pastura.Odata cu apropierea toamnei si in prezenta unui cules mediu, instinctiv,albinele blocheaza cuibul,cautand sa-si asigure necesarul de rezeve de hrana.Practic se intampla ca matca sa nu mai aiba unde depune oua,numarul celulelor libere scazand drastic.
Pentru a inlatura acest neajuns, la stupii orizontali si verticali cu magazine se introduc periodic in mijlocul cuibului faguri claditi(recomandati cei in care s-au crescut cateva generatii de puiet).Aceste spatii libere se creeaza prin scoaterea fagurilor marginasi.La stupul multietajat lucrarea este mult mai simpla si se realizeaza prin inversarea periodica a corpurilor.Atentie insa,pentru ca trebuie sa avem grija ca niciunul din corpurile inversate sa nu fie corpul care gazduieste rezervele de hrana
Asigurarea cu faguri de calitate
Fagurii ce raman in cuibul familiei trebuie sa fie bine construiti,fara celule de trantori sau alte defecte.Toti fagurii care nu corespund criteriilor vor fi scosi fara a sta prea mult pe ganduri.Asigurarea cu faguri de calitate trebuie facuta mai ales in "zona fierbinte" a cuibului,adica acea zona in care primavara se vor creste noile generatii.
Asigurarea de culesuri tarzii si hraniri de stimulare
Prezenta unor culesuri tarzii de nectar si polen impulsioneaza matca sa depuna oua.Prelungirea acestei perioade aduce mari avantaje stupinei in totalitatea ei,albinele recapatand starea febrila care caracterizeaza un bun cules.Stuparii pot pune familiile in aceasta stare favorabila fie prin deplasarea in pastoral la locatiile care ofera culesuri tarzii,fie prin incercarea de asigurare a unei baze de de cules prin alegerea unei vetre permanente adecvate.
Ce putem spune despre culesurile tarzii? Cert este faptul ca prezenta lor are un impact mult mai mare in comparatie cu o hranire artificiala de stimulare.Cand stuparii nu pot oferi albinelor aceste culesuri apeleaza la hraniri de stimulare prin oferirea catre familii a merii descapacite sau a inlocuitorilor acesteia(sirop de zahar).Despre eficienta acestor hraniri de stimulare o sa discutam cu alta ocazie,aici limitandu-ne a spune ca se fac in mai multe moduri:descapacirea a 2-3 dm patrati de fagure cu miere si oferit dincolo de diafragma sau la marginea cuibului;hraniri cu sirop de zahar concentratie 1/1,cate 200-300 g la interval de 2-3 zile;deasemeni o alta metoda este stimularea cu zahar tos,umectat putin cu apa sau miere.
Nu trebuie sa ignoram un fapt:hranirile glucidice trebuie completate si cu cele proteice,prin asigurarea polenului livrat in mod natural sau artificial.In lipsa unui cules se administreaza ca turtite(pregatite in acelasi mod ca in primavara)deasupra cuibului.
Reducerea si impachetarea cuiburilor
Ca si in primavara in vederea obtinerii unui climat favorabil se procedeaza la o stramtorare a cuibului;in stup vor ramane numai fagurii care sunt acoperiti bine de albine,marginiti de faguri cu miere si pastura.Fagurii scosi se trec dincolo de diafragma si prin descapacirea lor mierea v-a fi carata de albine in cuib.Atentie:nu se lasa pana tarziu in toamna fagurii dupa diafragma,asta pentru a impedica o formare gresita a ghemului de iernare.
Tot in aceasta perioada se face o impachetare sumara(a nu se comfunda cu impachetarea finala din toamna).Din fericire pentru posesorii de stupi multietajati,aceste operatiuni nu sunt necesare decat in cazuri putine,cand familiile nu ajung la nivelul de dezvoltare cerut.Reducerea cuiburilor va creea in familie o crestere a populatiei si in unele cazuri este nevoie de o noua largire.
Asigurarea rezervelor de hrana
Albinele ierneaza stranse intr-un ghem si in tot acest timp climatul este asigurat de o miscare continua a lor.Cand conditiile externe permit,familia de albine demareaza cresterea puietului- la inceput timid,pe suprafete mici de fagure- urmand ca odata cu imbunatatirea vremii,inspre primavara,cresterea sa fie accelerata.Dupa cum bine stiti albinele ce ierneaza(datorita conditiilor specifice)traiesc aprox.5-6 luni,deci asigurarea rezervelor pana la aparitia primelor culesuri este o lucrare foarte importanta.
Aceste rezerve sunt folosite la autointretinere si pentru cresterea puietului.O familie fara prea multa hrana risca sa se piarda in iarna,asta fara sa vorbim de cantitatile mici de puiet crescute.Ce trebuie sa avem in vedere pentru a rezolva problema hranei?Cateva deziderate de atins:
Calitatea hranei
Mierea din faguri sa fie numai miere florala.Ca o prima conditie ar trebui sa mentionam ca mierea de mana trebuie eliminata in totalitate din stupi.Daca iernam familiile cu aceasta miere in faguri riscam sa pierdem albinele(acestea neputand face zboruri de curatire).O alta conditie ar fi aceea ca mierea din faguri sa fie capacita.Mierea este un produs hidroscopic si prin ramanerea libera pe faguri(fara a fi capacita) se poate deteriora.Consumata de albine, mierea alterata produce boli grave.Deasemeni se prefera ca albinele sa ierneze cu rezerve de miere care nu cristalizeaza.In special mierea de rapita,prin puterea mare de cristalizare,este foarte daunatoare si trebuie inlaturata.
Ramele de miere si pastura
De preferat este ca ramele sa fie recoltate la culesurile de primavara-vara.O rama corect aleasa este aceea care cuprinde miere pe ambele fete min. 2/3 din suprafata.Cantitativ asta inseamna ca o rama standard de orizontal contine 2,7-3 kg miere iar una de multietajat 1,8-2 kg.Se accepta ca o ultima optiune si rame cu 1,5 kg miere,dar acestea trebuie folosite cu multa precautie.Bineinteles acesti faguri vor fi foarte bine construiti.Ca rezerva de pastura,fiecare familie trebuie sa aiba min. 1 fagure cu pastura,fiind si pentru acest fagure valabile recomandarile(privind calitatea lui)facute la cei cu miere.
Hranirile de completare
Hai sa vedem cand si in ce cazuri se fac hranirile de completare.Sunt cazuri cand familiile nu pot strange mierea necesara datorita conditiilor meteo;apoi cand mierea de mana trebuie inlocuita,sau cand s-au facut greseli de ordin tehnic in intretinere.In cazul stupului vertical cu magazine sunt probleme care apar din insasi constructia lui(mierea este depozitata in fagurii de stransura) si care reprezinta un caz aparte.
Incepem aceste hraniri cat mai timpuriu,adica imediat dupa ce s-au terminat culesurile de vara.Trebuie sa facem o distinctie intre hranirile de completare si hranirile de stimulare,fiecare avand rolul si scopul sau.In cazul in care hranirea de completare se face cu sirop de zahar trebuie ca la aceasta sa participe in principal albinele care nu vor intra in iarna.Daca nu respectam recomandarea atunci albina din iarna va fi uzata si incapabila sa asigure o viata normala in stup(ele vor muri inainte de a creste generatiile noi de puiet).Ca un principiu general,hranirea de completare o facem dupa ce am redus cuiburile la numarul de faguri pe care se va face iernarea.Cantitatea de miere din faguri trebuie sa fie cea indicata,iar mierea completata sa aiba timp pentru a fi capacita.
La completare se va folosi un sirop de zahar,2/1,cu un adaos de 1 gr acid citric(sare de lamaie),la litru.Administrarea hranei se face in portii medii sau mari(2-3 kg),seara,cu luarea de masuri stricte de prevenire a furtisagului.O sa observam ca nu toate familiile ridica siropul de zahar peste noapte si in acest caz devine necesara micsorarea portiilor.Cand timpul este inaintat,siropul de zahar se poate inlocui cu serbet.Trebuie sa remarcam insa ca cea mai eficienta metoda de completare este cea cu miere,pe care o descapacim de pe faguri si o administram dupa diafragma.Este de dorit ca aceste hraniri de completare sa fie terminate pana in 20 august.
Pregatirea cuibului familiilor de albine
Cu ce am putea compara aceasta lucrare?Poate cu aranjarea spatiului locuibil intr-o casa,pentru ca toata lumea sa se simta bine.Aranjarea cuiburilor familiilor de albine se face in functie de terminarea culesurilor,starea vremii si prezenta puietului.Timpul acestei aranjari difera de la an la an,iar stuparul trebuie sa aprecieze foarte bine momentul ales.In principiu in cuib se lasa atatia faguri cat sa fie ocupati de albine,iar acestea sa aiba acces la hrana toata iarna.Sunt trei metode de aranjare a fagurilor:
- amplasarea bilaterala : este cea mai folosita metoda,si consta in aranjarea fagurilor mai plini cu miere spre extremitati iar catre mijlocul cuibului in ordine descrescanda.
- amplasarea unilaterala : se foloseste in general pentru a ierna doua familii intr-un stup.Fagurii se randuiesc de o parte si de alta a diafragmei.Langa diafragma se aseaza fagurele cu cea mai mare cantitate de miere,urmand fagurii cu cantitati descrescatoare.
- amplasarea centrala : fagurii din centrul cuibului contin cea mai mare cantitate de miere,urmatorii(asezati simetric)fiind pusi cei cu miere din ce in ce mai putina.
La toate tipurile de aranjare se va urmari ca fagurii sa nu contina mai putin de 1,5 kg miere si sa fie bine construiti(mai ales cei din cuibul efectiv).La stupii multietajati iernarea trebuie facuta de regula pe doua corpuri,in corpul superior trebuind sa existe 14-15 kg de miere.In corpul de jos mierea se gaseste doar pe fagurii laterali.In cazurile cand familia ierneaza pe un singur corp(situatie care nu e de dorit)se va prefera o asezare centrala a fagurilor.

LUCRARI DE IARNA IN STUPINA

Spre sfarsitul toamnei conditiile de viata ale albinelor se schimba foarte mult.Venirea noptilor reci si foarte reci le obliga sa se grupeze in "ghemul de iernare".Lucrarile pe care le-am facut in toamna acum isi arata roadele.Ce mai putem face pana la deplina instalare a iernii?
Izolarea termica a cuibului
In toamna am facut deja o impachetare sumara,insa acum va trebui sa o facem pe cea recomandata pentru iernare.Se stie ca albinele nu incalzesc stupul ci doar interiorul ghemului.Trebuie sa stim ca izolarea termica nu se face pentru a creste temperatura in stup ci pentru a feri albinele de variatiile bruste ale temperaturii.Literatura de specialitate recomanda doua metode de impachetare:bilaterala si unilaterala.Experientele ultimilor ani au aratat ca o impachetare bilaterala nu este necesara pentru ca izoleaza prea mult cuibul.
Totusi,ea se aplica familiilor de albine slabe,pentru familiile normale fiind recomandata cea unilaterala.In ce consta impachetarea unilaterala: la stupii orizontali si cei verticali cu magazine,fagurii se aseaza spre peretele mai incalzit al stupului.La diafragma se astupa toate fantele (se poate folosi si banda scotci) si se izoleaza cu materiale care nu creaza condens.Deasupra podisorului se aplica o alta impachetare din aceleasi materiale.Impachetajul nu trebuie sa fie prea gros pentru a permite evacuarea apei din stup.Stupii multietajati-din nou cel mai usor de manevrat-se impacheteaza numai superior,deasupra podisorului sau unilateral de catre stuparii care sunt "Toma necredinciosul" si se ghideaza dupa principiul "totul e bun,daca nu dauneaza".
Ventilatia stupului
Ventilatia stupului este foarte importanta,daca ne ghidam dupa experienta trecutului;familii de albine puternice in toamna,au iesit din iarna ca niste umbre de nerecunoscut.Si asta datorita greselilor care au fost facute,cand nu s-a asigurat o ventilatie corespunzatoare. O ventilatie corecta este lipsa totala a oricaror curenti,altii dacat aceia proveniti din schimbul de aer,dintre urdinis si fanta din podisor.Deci prima masura ar fi ca orice orificiu(in afara de cele doua mentionate)sa fie astupat.Este recomandata si o anumita marime a urdinisului,care s-ar situa undeva la valoarea de 0,5cm pentru fiecare spatiu dintre rame.
In ceea ce priveste marimea fantei din podisor,un mare stupar roman recomanda:"orificiul de aerisire din podisor,trebuie sa fie de marimea unei palme".Daca curentii de aer vor circula numai intre aceste doua fante(urdinis- podisor),veti asigura albinelor dumneavoastra o traversare in bune conditii a iernii.Aceasta tehnica se aplica la toate tipurile de stupi existenti in exploatare.
Aplicarea tratamentelor de toamna
Tratamentele cele mai eficiente impotriva varozei se aplica in lipsa puietului.Acest lucru se intampla mai tarziu in toamna,spre inceputul iernii.Stuparii trebuie sa profite de zilele-putine ce-i drept-de vremea buna si sa faca aceste tratamente conform prospectului si recomandarilor producatorilor de medicamente.
Protectia generala a stupinei
Conditiile grele din timpul iernii necesita luarea de masuri de protectie speciale. In acest scop,stupii vor fi mutati si asezati pe vatra de iernare.Stupina se va proteja cu garduri de inaltime medie care impiedica o circulatie periculoasa a curentilor de aer.Stupii vor fi asezati pe postamente speciale,avand grija ca sa li se asigure o anumita inclinare.Aceasta masura este benefica,in eventualitatea ca apa rezultata din condens va fi eliminata.Exista 3 metode de iernare:iernarea in aer liber,iernarea in cojoc si iernarea in adapost.Din punct de vedere al avantajelor si dezavantajelor oferite de fiecare metoda in parte este de discutat.Recomandat insa este o iernare in aer liber,cu luarea masurilor mai sus mentionate.
Supravegherea albinelor iarna
Odata cu venirea iernii,lucrarile din stupina s-au incheiat.Pentru stuparii care au facut toate lucrarile"ca la carte"urmeaza o perioada de 2-3 luni in care vizitele la stupina reprezinta simple vizite de supraveghere.Mai mult,exista o anumita categorie de stupari,care nu mai trec in aceasta perioada pe la albinele lor;prima vizita fiind facuta pe la inceputul lunii martie.Acestia sunt "meseriasii",cei care pe baza experientei acumulate pot duce lucrarile din timpul anului la perfectiune.
Dar ce avem de facut noi cei care nu ne incadram in aceasta categorie?La cate 3 saptamani interval,vizitam stupii si cu ajutorul unui stetoscop(se poate si cu unul improvizat)ascultam zgomotele din stupi.Ce ne-ar putea indica ele?
- un zumzet moderat si uniform e un indiciu ca totul este in regula.
- un bazait puternic ne indica, ca familia are probleme si ca exista o stare anormala in stup.
- un zumzet slab inseamna ca albinele sunt infometate.
- zumzetul neuniform si plangator indica absenta matcii.
Stuparul mai are o posibilitate de apreciere a starii familiilor de albine iarna,aceasta numindu-se "foaia de control".Prin examinarea resturilor si albinelor moarte de pe ea,ne putem da seama daca exista probleme.La stupii orizontali unde "foaia de control" nu se poate instala,se examineaza resturile care sunt scoase prin urdinis cu o sarma.
Zborurile de curatire iarna
Stiti inca din primavara cat de benefice sunt aceste "zboruri de curatire".Inainte de inceputul iernii albinele fac zboruri de curatire ,fapt care are influente pozitive in ce priveste iernarea.Nu de putine ori in unii ani cand temperaturile depasesc 12 grade C ,in lunile decembrie,ianuarie februarie sunt conditii favorabile ca albinele sa iasa din stup.Stuparul- ca si in primavara -trebuie sa stimuleze aceste zboruri luand urmatoarele masuri:
- curata urdinisurile,ridica capacele si saltelutele izolatoare,curata zapada,imprastie paie. O practica des folosita este si "lovirea" usoara a stupilor pentru ca albinele sa se agite si in acest fel sa iasa.
Un indemn: profitati de zilele calde si fiti prezenti in stupina pentru a supraveghea zborurile de curatire,asa veti fi scutiti de multe necazuri ce ar putea sa apara daca acestea nu se fac de toate familiile.
Indreptarea starilor nedorite
In viata unei familii ce ierneaza pot interveni diferite probleme care trebuie rezolvate.Aceste cazuri speciale nu sunt de dorit sa apara,dar cateodata totusi se intalnesc in practica apicola(cele mai multe fiind provocate chiar de noi).
- familiile au ramas fara hrana sau nu au acces la aceasta;albinele aflate intr-o astfel de situatie necesita o hranire suplimentara.Aprovizionarea se face cu faguri de la rezerva.Dupa ce deschidem stupul,localizam ghemul de iernare.Introducem apoi fagurele in locul in care lipseste hrana,nu inainte insa de a gauri fagurii de 2-3 ori,pentru a inlesni circulatia albinelor.O alta metoda este hranirea cu miere cristalizata fin,framantata cu zahar pudra.Din acest amestec se fac turte de 1,5 kg ambalate in pungi gaurite sau hartie(deasemeni gaurita)si se administreaza albinelor deasupra intervalelor gasite in suferinta.Cand nu avem miere indemna la boli,sau pur si simplu aceasta lipseste,se foloseste serbetul de zahar administrat ca in cazul precedent(turte).Se pot face si hraniri cu sirop de zahar dens,administrat in faguri dar asta numai catre sfarsitul iernii cand albinele il consuma cu placere.
- familia a ramas orfana : la controlul auditiv constatam ca albinele au ramas fara matca.Ideal ar fi ca rezolvarea problemei sa se faca cu matci de rezerva.Iernarea acestor matci fiind o chestiune destul de dificila,se ajunge in situatia in care acestea lipsesc.De aceea practica cea mai des folosita este unirea familiei in suferinta cu o alta(mai slaba dar care are o matca buna)
Toate aceste lucrari se fac intr-o incapere incalzita(aprox. 15 grade C) in care ferim stupul de temperatura scazuta de afara.Aceste probleme ce apar trebuie neaparat rezolvate pentru ca de ele depinde supravietuirea familiei in ansamblu.
Conditii generale de iernare
Cand alegem vatra de iernare pentru albinele noastre o facem cu grija.Ce trebuie sa urmarim :
- sa poata fi protejata de vanturile reci.
- sa asigure linistea necesara albinelor;daca albinele vor fi deranjate de pasari sau animale,sau de zgomote de alta natura,se vor agita,vor consuma multa miere si se vor imbolnavi.
- sa poata fi curatata usor de zapada iar apa sa se scurga usor(sa nu balteasca)
Zapada care se depune pe stupi nu trebuie neaparat curatata decat in cazul cand prinde o crusta de gheata ; cea afanata asigura o mai buna izolare termica.Atentie : instalati si gratare la urdinis impotriva soarecilor

PRODUSELE ALBINELOR

13.PRODUSELE ALBINELOR

Produsele apicole obţinute de la albine pot fi împărţite în produse principale (miere, ceară şi polen) şi produse secundare (lăptişor de matcă, propolis, venin, păstură şi apilarnil).
În afara produselor apicole principale, în ultimul timp, datorită însuşirilor terapeutice şi a bogăţiei acestora în vitamine, hormoni, substanţe energetice, etc. s-a acordat o mai mare atenţie produselor apicole secundare, valorificarea acestora făcându-se în industria farmaceutică şi cosmetică.
Obţinerea produselor apicole secundare de la familia de albine trebuie organizată în aşa fel încât să nu stânjenească dezvoltarea familiei şi să nu micşoreze producţia principală

MIEREA

Prin definiţie, mierea este "substanţa dulce produsă de albine melifere din nectarul florilor sau din secreţiile care provin din părţi vii ale plantelor sau care se găsesc pe acestea, pe care le culeg, le transformă şi le combină cu substanţe specifice şi le înmagazinează în fagurii din stup". Mierea poate proveni din nectarul florilor şi din mana produsă de purici (mierea de mană, şi este produsul doar al albinelor.
Nu putem deci folosi cuvântul,, miere" pentru a desemna produse obţinute prin hrănirea albinelor cu zahăr industrial şi nici produsele dulci provenind de la insecte, altele decât albina meliferă, ca de exemplu meliponele sau bondarii.
În funcţie de origine, se distinge mierea de nectar sau mierea de mană. După cum mierea se află în faguri sau extrasă, este categorizată ca miere în faguri, miere centrifugată, miere stoarsă, miere scursă. În practică, aceste definiţii sunt puţin folosite.

Proprietăţile fizice ale mierii
Compoziţia mierii

Îmbătrânirea mierii
Mierea este considerată adeseori ca o marfă neperisabilă, ce se conservă, practic, la infinit şi comercializabilă, fără precauţii, de la un an la altul. Sunt nişte noţiuni false. Mierea trebuie să fie obiectul unor griji deosebite dacă vrem să-şi păstreze prospeţimea şi toate calităţile sale, inclusiv cele gustative.

Cristalizarea
Mierea păstrată de albine în faguri este un produs lichid ; toate zaharurile pe care le conţine se găsesc sub formă de soluţie în apă, dar o soluţie suprasaturată, ceea ce înseamnă că nu este stabilă. Sub influenţa diferiţilor factori se declanşează cristalizarea zaharurilor, care va cuprinde în mod progresiv toată masa mierii. Aceşti factori care favorizează cristalizarea sunt, pe de o parte o scădere a temperaturii care agravează starea de suprasaturare a soluţiei şi, pe de altă parte, existenţa unor germeni de cristalizare care constituie amorsa fenomenului. Aceşti germeni pot fi cristale de glucoza microscopice sau chiar simple prafuri ca de exemplu grăuncioarele de polen. Atâta timp cât mierea rămâne sub căpăcelul de ceară, la adăpost de aer şi la o temperatură aproape con¬stantă, nu are şanse să cristalizeze prea repede. După extragere, în contact cu aerul şi cu praful, şi supusă unor variaţii de temperatură mari, mierea are condiţii favorabile de cristalizare. Ea cristalizează cu atât mai repede, cu cât conţine mai multe zaharuri puţin solubile în apă (glucoza), decât zaharuri foarte solubile (levuloză. În jur de 14°C, în prezenţa germenilor de cristalizare, sunt întrunite toate condiţiile pentru transformarea mierii într-o masă solidă mai mult sau mai puţin dură.
Cristalizarea mierii este deci un fenomen natural care în sine, nu alterează calitatea produsului. Zaharurile, în loc să fie sub formă de soluţie, se prezintă sub forme de cristale. Aceasta este singura diferenţă. Dealtfel este uşor să se redea mierii starea lichidă printr-o încălzire moderată care are ca efect trecerea zaharurilor în soluţie.
În acelaşi timp, cristalizarea are consecinţe importante pentru conservarea ulterioară a mierii. Mierea cristalizată trebuie imaginată ca un burete foarte fin ; cristalele, formate în special din glucoza, formează o urzeală care reţine o fază lichidă cuprinzând zaharurile foarte solubile şi substanţele necristalizabile din miere. Acest lichid este îmbogăţit cu apa pe care o liberează cristalizarea glucozei. Dacă mierea cristalizată nu este rigidă, lucru frecvent când ea conţine mai mult de 18% apă, cristalele au tendinţa de separare de partea lichidă şi depunere la fundul vasului. Dacă temperatura este favorabilă (în jur de 20-25°C), partea lichidă, bogată în apă este expusă la o fermentare rapidă. Cristalizarea mierii fenomen natural şi general, trebuie considerată ca o primă etapă a învechirii produsului. Depinde de apicultor ca această învechire să se facă bine sau rău.


Fermentarea
Toate mierile naturale conţin levuri, ciuperci microscopice care produc fermentările alcoolice. Aceste levuri nu se pot înmulţi decât dacă conţinutul în apă al mierii este suficient de ridicat; o concentraţie mare de zaharuri nu le omoară dar le inhibă dezvoltarea.
Limita între concentraţiile care asigură conservarea şi cele care o pun în pericol este mică. Începând cu 18% apă, o miere conţinând suficiente levuri vii pentru ca să fie posibil începutul fermentării, va fermenta, dacă temperatura este convenabilă. Toate mierile care conţin mai mult de 18% apă sunt expuse la o fermentare mai mult sau mai puţin rapidă şi mai mult sau mai puţin totală. În afară de levuri, mierile conţin şi alte microorganisme, care pot să producă alte fermentări (lactică, butirică, acetică, toate alterând mierea. Când condiţiile pentru fermentarea mierii sunt favorabile, se constată formarea unei spume abundente provenind din degajarea de gaz carbonic. Fermentările nu se produc întotdeauna repede ; totuşi, chiar dacă sunt mai discrete, ele tot contribuie la degradarea mierii. Mierile fermentate prezintă întotdeauna o aciditate mai mare decât cea normală.

Alte transformări
În timpul îmbătrânirii, mierea suferă încet o sumă de transformări în funcţie de compoziţia ei şi de temperatura de păstrare.
Pentru a bloca complet toate reacţiile enzimatice, mierea trebuie păstrată la temperatura de -25°C. La temperatura obişnuită, şi chiar in cameră răcoroasă (+4°C), se observă transformări sensibile într-o perioadă de unul sau doi ani. Acestea pot fi rezumate după cum urmează:
- coloraţia se intensifică, creşte aciditatea liberă ;
- conţinutul în invertază şi amilază scade, ca şi conţinutul în glucoză.
Se constată, de asemenea, o creştere regulată şi relativ rapidă a conţinutului în hidroximetil-furfural (HMF), substanţa care se formea¬ză din levuloză în mediu acid. Conţinutul în HMF al mierii este practic nul în momentul recoltării ; el creşte rapid sub acţiunea tratamentelor termice (retopiri) brutale. El serveşte ca indicator al stării de conservare a mierii. Dacă acesta depăşeşte 40 mg/kg, se consideră că mierea este improprie pentru consum fiind încălzită exagerat sau fiind prea veche sau prost conservată.
În timpul îmbătrânirii, mierea îşi pierde în mod progresiv valoarea antibacteriană : conţinutul în inhibină descreşte.

Proprietăţi biologice
Numeroasele virtuţi medicinale atribuite mierii nu trebuie să ne facă să uităm că ea este, înainte de toate, un aliment energetic şi nu lipsit de interes gastronomic, ceea ce are, de asemeni importanţă. Consumul mierii nu trebuie să fie redus la o problemă de sănătate şi de regim alimentar ; este şi o plăcere a mesei.
Ca toate alimentele glucidice, mierea are un aport de 3200 calorii pe kilogram de substanţă uscată, ceea ce înseamnă, ţinând seama de cele 17-18% apă, o valoare calorifică de 3000 de calorii pe kilogram. Amintim că nevoile energetice ale adultului care nu depune un efort mare şi nu luptă împotriva frigului sunt de 2800 calorii pe zi. O muncă fizică sau o activitate sportivă susţinută presupune o cheltuială de 3500 calorii.
Pentru a acoperi aceste nevoi calorice, un adult ar trebui să consume zilnic în jur de 1 kg de miere. Acest consum nu ar acoperi nici nevoile de proteine, nici pe cele de lipide şi nici de vitamine. Mierea nu este aliment complet. În schimb este un aliment excelent pentru muşchi, foarte bun pentru sportivi care trebuie să susţină un efort de lungă durată : ciclişti, înotători de fond, alpinişti. În volum mic, mierea aduce zaharuri direct asimilabile - cu un uşor efort de întârziere în ceea ce priveşte levuloza, care nu trece direct în sânge.
În comparaţie cu zahărul, mierea oferă avantajul unei varietăţi mari de gusturi originale. Aromele mierii fac parte din acele substanţe care stimulează pofta de mâncare şi facilitează digestia. Fiecare după gust, consumatorul poate găsi, din varietatea mierilor, pe cea sau pe cele care îi convin cel mal bine, în funcţie de obiceiurile sale alimentare.
S-ar putea scrie o carte - şi acest lucru s-a realizat deja - pentru a expune virtuţile medicinale ale mierii. Aceste virtuţi sunt reale şi, empiric, cunoscute de milenii. S-a folosit şi continuă să se folosească mierea pentru a îngriji şi eventual a vindeca durerile cele mai diverse, fie că este vorba de aparatul digestiv, de inimă sau de aparatul respirator. Mierea ca medicament îşi datorează virtuţile compoziţiei sale : asocierea glucozei cu levuloza, acizii organici, elementele minerale, sute-de substanţe identificate sau nu, care provin din plante sau din organismul albinei, toate constituie o adevărată farmacopee.
Din păcate, pentru miere imensa bibliografie care există despre valoarea ei terapeutică nu este întotdeauna de o riguroasă vioare ştiinţifică, nu atât din cauză că cercetările au fost prost făcute ci din cauză că unii experimentatori au făcut o greşeală considerând mierea un produs definit şi stabil. Or, mierea nu este nici una nici alta. O cercetare medicală sau o analiză fiziologică făcută fără ca mierea folosită să fi fost testată minuţios din punct de vedere al originii şi prospeţimii, sunt îndoielnice.
Ce să reţinem din marea masă a cercetărilor făcute asupra proprietăţilor biologice şi medicinale ? În primul rând proprietăţile antibacteriene, puse în evidenţă în mod ştiinţific. Acţiunea mierii asupra muşchiului cardiac pare să fie bine stabilită, în urma unor experienţe realizate cu miere deproteinizată, injectabilă ca un ser fiziologic cu glucoză. Acţiunea asupra ficatului a fost pusă în evidenţă prin acelaşi procedeu. Administrarea mierii în medicina infantilă a arătat că are o acţiune favorabilă asupra fixării calciului şi asupra procentului de hemoglobină precum şi în creştere. În privinţa proprietăţilor uşor laxative ale mierii, se pare că ele trebuie atribuite în special levulozei. În sfârşit, folosirea tradiţională a mierii pentru a îndulci ceaiul în timpul iernii nu este lipsită de fundament căci acţiunea sa antibacteriană îşi găseşte astfel cea mai bună întrebuinţare în tratamentul afecţiunilor respiratorii.

Bazele raţionale ale unei tehnologii a mierii
Ceea ce ştim despre miere şi despre compoziţia sa, ca şi despre proprietăţile sale biologice poate servi ca bază pentru punerea la punct a unei tehnologii care să protejeze, atât cât este posibil, un produs care, fără să fie perisabil în sensul obişnuit al termenului, nu este mai puţin pretenţios în ceea ce privesc prepararea, prelucrarea şi păstrarea sa.
Obiectivul principal al acestei tehnologii trebuie să fie acela de a da consumatorului un produs cât se poate de apropiat de cel pe care l-a depozitat albina în fagure. Condiţia obligatorie este aceea de a nu scoate din şi a nu adăuga nimic la miere. De ce nu se comercializează pe scară largă mierea în fagure ? Formula este bună dar nu scutită de dezavantaje, dintre care cel mai important este preţul de cost ridicat, mierea devenind astfel
un veritabil produs de lux. Numai mierea extrasă poate satisface majoritatea consumatorilor, rămânând accesibilă posibilităţilor lor. Trebuie deci, să-i acordăm cea mai mare atenţie.
Calitatea mierii trebuie respectată chiar înainte de recoltare. Trebuie să evităm, în cursul vizitelor la stupină, să murdărim ramele cu funingine de la afumător. Mierea supusă unui astfel de tratament capătă un gust neplăcut de fum, mai ales dacă există multe celule necăpăcite. Tot în acest sens, apicultorul trebuie să ştie că mierea este un produs alimentar care necesită multă grijă.
Casa stupinei trebuie îngrijită meticulos şi niciodată un magazin nu trebuie pus direct pe pământ. Regulile de igienă se aplică mierii şi tuturor recipientelor şi uneltelor cu care aceasta intră în contact.
Posibilităţile de degradare a mierii din cauza căldurii încep să se manifeste la cabană din cauza instrumentelor încălzite electric sau cu vapori pentru a uşura descăpăcirea, extragerea, purificarea şi prelucrarea mierii. Trebuie evitate, chiar foarte strict, temperaturile care provoacă caramelizarea mierii : peste 85°C mierea, componentele ei cele mai fra¬gile, sunt afectate grav, chiar într-un timp foarte scurt. în ceea ce pri¬veşte acţiunea căldurii asupra mierii, trebuie să luăm în considerare temperatura atinsă la suprafaţa şi în masa mierii, precum şi timpul de expunere la această temperatură. O încălzire la 78°C la adăpost de aer timp de mai puţin de 10 minute este mai puţin dăunătoare decât o în¬călzire de câteva zile la 40°C, deşi această temperatură este apropiată de temperaturile aşa numite "biologice".
După căldură, al doilea duşman al mierii este umiditatea. Apicultorul trebuie să se asigure că mierea pe care o extrage este coaptă, adică ea nu conţine mai mult de 18% apă. Este prima condiţie pentru obţinerea unei mieri de bună calitate şi care se păstrează bine.
Ca orice soluţie, mierea tinde către o stare de echilibru cu atmosfera înconjurătoare. Când această stare este atinsă, mierea nu pierde şi nu absoarbe apă ; schimburile sunt oprite. Din contră, atâta timp cât această stare de echilibru nu este atinsă, mierea se hidratează sau se deshidratează. Se poate defini pentru fiecare temperatură o stare higrometrică a aerului ambiant care asigură starea de echilibru. La 20°C de exemplu, o miere al cărei conţinut în apă este de 17,4% se află în echilibru cu mediul ambiant când acesta are o umiditate de 58%. Pentru o bună conservare a mierii, umiditatea atmosferei trebuie să rămână în jurul a 60%. Într-o atmosferă uscată, mierea tinde să se deshidrateze dar cum la suprafaţa ei se formează o peliculă uscată care împiedică difuzia apei, uscarea este lentă. Dimpotrivă, într-o atmosferă umedă, mierea se hidratează repede ; într-o atmosferă saturată cu umiditate, mierea preia mai mult de 1% umiditate pe zi, ceea ce înseamnă că deteriorarea ei riscă să fie foarte rapidă.
Ce se întâmplă dacă mierea se află închisă într-un recipient fie el mare sau mic ? Sau dacă recipientul este sau nu etanş ? Dacă este etanş şi plin, starea de echilibru cu stratul de aer se stabileşte foarte repede ; procentul de umiditate din miere rămâne stabil. Dacă recipientul nu este etanş, schimburile cu aerul exterior se continuă şi după cum acesta este uscat sau umed, mierea pierde sau preia apă. Aşa se face că păstrată în pivniţă în ambalaje de proastă calitate sau prost închise, mierea începe repede să fermenteze.
În rezumat, se poate spune că o tehnologie uşoară dar raţională a mierii trebuie să respecte igiena şi calităţile mierii, care depind de integritatea constituenţilor săi. Căldura şi umiditatea sunt cele două elemente care trebuie supravegheate în permanenţă, de la recoltare până la consum.

Extracţia
Extracţia mierii prin stoarcere este practic abandonată. Ea corespunde unei forme de apicultură pe cale de dispariţie, cea cu coşniţe. Folosirea stupului cu rame mobile implică extracţia mierii prin centrifugare şi recuperarea cerii fagurilor pentru anul următor.
Extractorul centrifugal, inventat în secolul trecut, are forme diferite în funcţie de destinaţie : pentru o exploatare modestă cu câţiva stupi sau pentru o întreprindere profesionistă unde se extrag câteva tone sau zeci de tone de miere în fiecare an. Dar, de la extractorul pentru patru rame acţionat manual şi până la extractorul pentru patruzeci sau optzeci de rame acţionat de un motor electric, principiul este acelaşi. Se foloseşte forţa centrifugă pentru a scoate mierea din celule şi a o proiecta pe peretele intern al cuvei. Forţa aplicată fagurelui este în funcţie de viteza unghiulară a coşului extractorului şi de raza coşului. În extractorul tangenţial, ramele sunt aşezate tangenţial faţă de cilindrul virtual pe care mişcarea coşului le face să-l descrie ; în aceste condiţii, forţa aplicată ramelor este uniformă sau aproape uniformă pe toată suprafaţa (nu se poate extrage decât o singură faţă odată. În extractorul radial, forţa centrifugă aplicată ramei variază progresiv de la catul inferior până la spetează ; în vecinătatea axei extractorului, forţa centrifugă este slabă. Fiecare din cele două sisteme are avantajele şi inconvenienţele sale. Extractorul tangenţial lucrează mai omogen decât extractorul radial, dar îl obligă pe operator să extragă succesiv cele două feţe ale fagurelui; de fapt, îl obligă să lucreze de trei ori. într-un prim timp, cu viteză moderată, se extrage sumar mierea de pe prima faţă ; în al doilea timp se extrage mierea de pe faţa a doua ; în al treilea timp, se revine la prima faţă pentru a se termina extracţia. De fapt, greutatea feţei opuse celei care este în curs de extrac¬ţie este suficientă pentru a face fagurele să cedeze dacă forţa centrifugă este succesivă. Pentru a evita aceste manipulări obositoare, se construiesc extractoare tangenţiale reversibile la care inversarea sensului rotaţiei provoacă întoarcerea coşurilor în care se află ramele.
În orice caz, extractorul tangenţial are capacitate mică pentru cât spaţiu ocupă. Este foarte potrivit pentru exploatările mici sau pentru extragerea mierii cu vâscozitate mare, deoarece poziţia tangenţială a ramelor este mai eficace decât poziţia radială.
Extractorul radial are avantajul capacităţii sale mari - până la optzeci de rame Dadant mari - pentru un volum redus. El nu necesită reluarea ramelor. Pentru a fi totală, extragerea necesită un timp mai îndelungat.
Extractoarele moderne sunt fabricate exclusiv din materiale nobile. Folosirea inoxului şi a plasticului alimentar dau garanţia de curăţenie, igienă şi nepoluare cu metale grele.
Extractoarele prevăzute cu motor electric au un ambreiaj automat, un schimbător de viteză, o frână, iar modelele cele mai perfecţionate se pot programa astfel încât viteza de rotaţie şi timpul de extracţie pot fi optimizate fără intervenţia operatorului în timpul funcţionării.
Forţa centrifugă care trebuie aplicată mierii depinde de vâscozitatea acesteia, deci de conţinutul în apă şi de temperatura sa. Variaţiile vâscozităţii în funcţie de originea florală nu sunt mari decât în cazul mierii de iarbă-neagră şi de mană. Pentru a uşura extracţia mierii, este bine să se lucreze la temperaturi destul de ridicate pentru a-i reduce vâscozitatea. În ajunul extracţiei, magazinele se pot păstra la 25-30°C într-o cameră de încălzire. O ambianţă prea rece face ca extracţia să fie dificilă. Extracţia mierii poate fi precedată de o ajustare a conţinutului în apă. Uneori suntem obligaţi să scoatem magazinele conţinând numeroase rame pline dar cu miere necăpăcită. Există dispozitive care permit evacuarea în câteva ore a excesului de umiditate al mierii chiar în magazine. Pentru aceasta se proiectează un curent de aer uscat prin magazinele stivuite. Cel mai bun mijloc de a usca aerul este de a-l face să treacă printre nişte elemenţi de răcire unde umiditatea se condensează în gheaţă. Aerul uscat trebuie reîncălzit moderat înainte de a fi dirijat spre magazine ; pentru aceasta aerul se trece peste nişte rezistenţe electrice. Acest sistem este convenabil în marile exploatări. In exploatările mici şi mijlocii, magazinele se pot pune într-o cameră încălzită moderat cu ajutorul unui mic radiator electric şi bine ventilată prin deschideri în partea de jos şi de sus care să permită primenirea aerului. între magazine se pun pene de lemn pentru a facilita circulaţia aerului între ramele care trebuie deshidratate. Acest procedeu nu este eficient decât dacă aerul care intră în cameră este destul de uscat.
Deshidratarea mierii în magazin este uneori atât de rapidă, când condiţiile sunt favorabile, încât conţinutul în apă devine prea scăzut. Trebuie deci să supraveghem operaţia şi să nu o prelungim mai mult decât este necesar. De asemenea, trebuie să evităm ventilarea unui aer încărcat cu praf deoarece ar putea ajunge în miere. Se pot monta filtre de aer în locurile sensibile, adică la deschiderile de admisie a aerului iar încăperea în care se face condiţionarea trebuie să fie spălată cu multă apă înainte de folosire.
Descăpăcirea face parte din extracţie. Trebuie să evităm să facem descăpăcirea cu cuţite electrice prost reglate care pot carameliza mierea sau o pot colora inutil. În principiu, cuţitele electrice de descăpăcit au termostat.
Extracţia prin centrifugare nu furnizează o miere care să poată fi direct îmbuteliată. Proiectarea picăturilor de miere pe pereţii extractorului prezintă inconvenientul că încorporează mult aer sub forma unor bule microscopice. Particulele de ceară smulse din fagure în momentul descăpăcirii ajung, de asemenea, în miere, ca şi fragmente de propolis şi mici cantităţi de polen provenind din celule cu polen care se găsesc în număr mai mare sau mai mic printre celulele cu miere. Pentru a obţine o miere comercializabilă, este necesar să o purificăm.
Cea mai bună metodă de a purifica mierea este să o lăsăm câteva zile într-un recipient numit maturator, impropriu dealtfel, deoarece mierea nu este supusă unei maturizări ci unei simple decantări. Pentru a şti la ce trebuie să ne aşteptăm în urma unei decantări, trebuie să-i cunoaştem legile. Ele sunt simple. Un obiect oarecare (bulă de aer, particulă de ceară etc.) presupus sferic şi perfect neted, se va deplasa cu atât mai repede în sus sau în jos cu cât diferenţa de densitate între acest obiect şi mediul lichid (în acest caz mierea) este mai mare, cu cât lichidul este mai puţin vâscos şi obiectul este mai mare. Lipseşte din această formulă un coeficient care reprezintă frecarea dintre obiect şi lichid; acest coeficient este nul când este vorba de aer dar poate fi foarte ridicat în cazul unui grăuncior de polen spinos, de exemplu.
Să vedem cum se aplică legile fizicii (formula lui Stockes) la purificarea mierii. Bulele mari de aer se ridică repede la suprafaţă datorită dimensiunilor lor şi diferenţei de densitate între aer şi miere. Cu cât bulele sunt mai mici, cu atât ele se deplasează mai încet. Particulele de ceară se ridică mai puţin repede la suprafaţă decât bulele de aer. Dacă nu sunt foarte fine, grăuncioarele de nisip (pot exista în mod întâmplător) ajung la fundul maturatorului destul de repede. Micile aglomerări de polen urcă destul de repede la suprafaţă, în timp ce grăuncioarele de polen izolate au o viteză ascensională aproape nulă. Numai polenurile foarte mari (cu un diametru mai mare de 0,08mm) pot ajunge la suprafaţă în câteva zile. Trebuie să ţinem seama şi de gradul de vâscozitate al mierii. Dacă acesta este prea ridicat, purificarea poate deveni imposibilă. Pentru a-l reduce, este bine să ţinem maturatorul la o temperatură în jur de 30°C protejându-l împotriva pierderilor de căldură sau, mai bine, închizîndu-l într-o cutie prevăzută cu o rezistenţă electrică şi un termostat.
Avantajul maturatoarelor termostate este, printre altele, de a întârzia cristalizarea. Anumite mieri, în special de crucifere, cristalizează foarte repede. Încă din maturator se observă începutul cristalizării. Mărindu-se considerabil vâscozitatea mierii, cristalizarea împiedică purificarea.
Purificarea mierilor se poate face şi prin filtrare. Filtrele folosite în mod curent în apicultură sunt simple site cu ochiuri de 0,1 mm. Acestea sunt suficiente pentru a elimina din miere deşeurile de ceară şi impurităţile mari. O veritabilă filtrare presupune o încălzire suficientă pentru a reduce vâscozitatea şi o anumită presiune. Instalarea filtrelor nu se justifică decât în cazul circuitelor de prelucrare industriale.
Tehnica de filtrare pe diatomee la temperatură ridicată şi presiune mare nu este folosită în unele ţări. Ea duce la obţinerea unei mieri perfect cristaline, sterile, lipsită de polen sau de materii coloidale. Mierea astfel filtrată nu mai poate fi numită pe deplin miere.

Filtrarea
Apicultorul care îşi condiţionează mierea pe care o recoltează poate să se mulţumească cu purificarea obţinută prin păstrarea acesteia în maturator minimum trei zile. Este greu să se fixeze un timp de maturare necesar şi suficient deoarece această operaţie depinde de înălţimea recipientului folosit (cu cât este mai înalt, cu atât purificarea este mai lentă şi de vâscozitatea mierii, aceasta depinzând la rândul ei de temperatură, conţinutul în apă şi natura mierii. Dacă se foloseşte un maturator cu termostat la 30°C, se poate obţine o purificare rapidă ; prudent este să scoatem mierea de îndată ce este posibil, şi aceasta din mai multe motive. Prin încălzirea continuă se favorizează formarea de HMF şi mierea se colorează în câteva săptămâni. Dacă se întrerupe încălzirea, mierea se poate cristaliza în maturator; în acest caz este greu de scos din el fără mijloace adecvate.
Ambalarea cu amănuntul poate să se facă după purificare. Cristalizarea va interveni spontan dar bineînţeles, necontrolat. Unele mieri cristalizează bine, altele prost. Vom vedea mai târziu cum putem controla acest proces. Mulţi apicultori nu se ocupă cu vânzarea în detaliu a produsului lor. Ei preferă să-l livreze unei cooperative apicole sau unui comerciant, procesator şi pentru acest lucru este suficient să se tragă mierea în ambalaje cu capacitate mare, dintre care cele mai folosite sunt bidoanele de 30-50 litri şi butoaiele de 300 kg.
Condiţionarea industrială cere mijloace relativ importante. Unitatea de condiţionare trebuie să funcţioneze tot anul, ceea ce înseamnă că trebuie să stocheze, să controleze, să trateze mierea în aşa fel încât ea să răspundă strict la normele cerute şi valoarea sa comercială să fie cât se poate de mare. Este deci exclus că o asemenea unitate să funcţioneze pe aceleaşi baze ca cele care sunt perfect valabile la nivelul unei exploatări mici.
Păstrarea mierii în butoaie de 300 kg nu se face fără probleme. Pentru a se câştiga loc se folosesc paleţii şi elevatoarele care permit stivuirea butoaielor pe o înălţime de câţiva metri. Clădirea pentru depozitare trebuie să fie aerisită şi cât se poate de răcoroasă ; pentru mierile expuse fermentării cum este mierea de iarbă-neagră, se impune păstrarea în cameră rece. Temperatura de 4°C este suficient de scăzută pentru a preveni fermentarea înaintea pasteurizării.

Lichefierea
În majoritatea cazurilor, când se condiţionează un lot de miere, trebuie început prin a o lichefia deoarece, în timpul stocării ea cristalizează în mod aproape inevitabil. Numai mierile de salcâm (Acacia) se pot păstra mult timp în stare lichidă. Operaţia de retopire a mierii este cea care, dacă este prost făcută, aduce cele mai mari stricăciuni mierii. Realizată corect nu lasă nici o urmă.
O instalaţie de lichefiere bine concepută conţine o cameră încălzită unde butoaiele cu miere sunt întâi încălzite până la circa 40°C timp de o jumătate de zi, electric sau în bazine cu apă caldă. Ţinând seama de slaba conductibilitate termică a mierii, această preîncălzire duce la lichefierea straturilor de miere periferice ; partea centrală nu este încălzită. Butoaiele cu miere preîncălzite sunt apoi luate cu ajutorul unui motostivuitor ; se deschid (trebuie să aibă deschidere totală şi se basculează pe un grătar aşezat deasupra unui tanc de recepţie. Incinta în care se află acest tanc şi grătarul este încălzită la 70°C. În aceste condiţii, mierea preîncălzită este lichefiată rapid, fără să atingă temperatura aerului din interior; ea este evacuată prin forţa gravitaţiei, înainte de a avea timp să fie încălzită exagerat. Mierea evacuată este recuperată la etajul inferior într-o cuvă de mare capacitate, de 4 până la 6 tone, unde este amestecată. Pentru obţinerea unui produs omogen, mierea este agitată timp de câteva ore cu ajutorul unei elice. Mierea lichefiată, omogenizată, filtrată la ieşirea din cuvă este refulată cu ajutorul unei pompe până la postul de condiţionare. Un lot decâteva tone de miere în curs de condiţionare este pregătit ţinând seama de analizele de control efectuate în prealabil în laborator. Este vorba fie de o miere "polifloră", fie de o miere monofloră care se vinde cu un anumit nume. O miere de salcâm nu se vinde niciodată altfel decât în stare lichidă ; în funcţie de compoziţie, o miere "polifloră" va fi prin vocaţie lichidă sau cristalizată. Întreprinderea de condiţionare are interesul să respecte această vocaţie şi să facă în aşa fel încât mierea care trebuie să fie vândută lichidă să rămână lichidă, cât mai mult timp posibil, în ceea ce priveşte mierea cristalizată, este bine să i se dea o "granulaţie" agreabilă.
Operaţiile care urmează pregătirii "lotului" vor fi realizate în funcţie de destinaţia mierii. Pentru a păstra mierea în stare lichidă, este absolut necesar să i se anihileze cristalele de glucoză pe care le conţine încă şi care ar fi germeni de cristalizare nedoriţi. Singurul mijloc eficace este pasteurizarea mierii.


Pasteurizarea
Se ştie că acţiunea căldurii asupra mierii este cu atât mai nefastă cu cât este mai prelungită. Aşa s-a ajuns la utilizarea pasteurizatoarelor cu plăci ; ele sunt folosite în mod curent în industria alimentară şi se adaptează foarte bine la pasteurizarea mierii cu ajutorul unei instalaţii adecvate. Într-un pasteurizator cu plăci mierea lichidă circulă în contra-curent cu apa caldă, într-un strat gros de câţiva milimetri. Încălzirea este foarte rapidă; ea nu cere decât câteva secunde. Când mierea atinge temperatura de pasteurizare (78°C), ea intră într-un circuit cu şambrare unde nu rămâne decât câteva minute. Ea părăseşte camera pentru a intra în circuitul de răcire unde circulă în contra-curent cu apa rece. La ieşire, 5 până la 8 minute după ce a intrat, mierea are o temperatură de 42°C ; este pasteurizată. Acum este ferită de fermentare deoarece drojdiile au fost distruse şi îşi va păstra starea lichidă timp de cel puţin 6 luni, timpul necesar pentru a fi consumată.

Dirijarea cristalizării
Am văzut că nu toate mierile sunt predispuse a rămâne în stare lichidă. Fiind (relativ) prea bogate în glucoză, ele riscă să recristalizeze, chiar şi după pasteurizare, într-o formă neregulată. Este mai bine să le respectăm predispoziţia şi să le facem să cristalizeze repede sub o formă plăcută la vedere şi la gust.
Pentru a obţine acest rezultat, se procedează la o însămânţare a mierii după pasteurizare şi răcire completă. Se amestecă bine, cu ajutorul unor aparate speciale, o miere care cristalizează foarte fin cu mierea care trebuie cristalizată. Se foloseşte o cantitate de aproximativ 10% maia. Cristalele adăugate în miere servesc de amorsă şi, în câteva zile, la o temperatură de 14°C, cea mai favorabilă creşterii cristalelor, toată mierea este cristalizată în sistemul dorit. Amestecul de miere şi maia cât încă se trimite la maşina de îmbuteliere în borcane, are consistenţă de pastă.
Mierile care cristalizează foarte fin se numesc mieri "cremoase". Ele au avantajul de a fi foarte plăcute la consum datorită faptului că nu sunt foarte fine.
Trebuie să adăugăm că linia de condiţionare a mierii pe care am descris-o, foarte sumar, se realizează numai din materiale folosite în industria alimentară. Aproape totul este confecţionat din oţel inoxidabil sau din sticlă Pirex. Condiţiile de igienă cele mai stricte pot fi îndeplinite ; materialele fiind uşor de demontat şi de spălat în apă fiartă sau la vapori.
Dacă pasteurizarea nu se impune într-o exploatare mică, cristalizarea controlată este la îndemâna oricărui apicultor. Chiar dacă aceasta nu se realizează în conformitate cu procedeele industriale pe care le-am descris, poate da rezultate excelente cu un minimum de efort.
Trebuie să se ştie, cristalizarea este un fenomen care se supune unor legi precise. Pentru a obţine cristale foarte mari, este nevoie de timp şi de repaos perfect. Temperatura nu trebuie să varieze deoarece aceste variaţii provoacă mişcări de convexie în lichid, mişcări care pot sparge reţeaua cristalină în formare. Pentru a obţine cristale foarte fine, trebuie să spargem cristalele mari care se formează ; fiecare bucată devine un nou mediu de cristalizare şi aceasta se accelerează.
Apicultorul care doreşte să-şi trateze mica recoltă pentru a obţine o miere cristalizată fin trebuie să înceapă prin a-şi constitui o mică rezervă, de câteva kilograme, dintr-o miere cu granulaţie plăcută. Un kilogram din această miere este suficient pentru a însămânţa 10 kg de miere lichidă ; desigur că trebuie să amestecăm convenabil mierea şi maiaua. Există în comerţ cuve pentru amestecat, care se potrivesc foarte bine. La nevoie, se pot obţine rezultate bune cu ajutorul unei spatule destul de mari care se manevrează conţinutul.
Cristalizarea se face rapid la 14°C. Punerea în borcane trebuie să se facă după amestecare ; borcanele se păstrează la răcoare.
Reuşita depinde de predispoziţia mierii de a cristaliza ; în lipsa analizelor care să permită cunoaşterea raportului glucoză-levuloză, ne putem baza pe observarea unei probe de miere într-un recipient de sticlă. Această probă, de 0,5-1 kg miere va fi introdusă în frigider pe timpul nopţii, iar ziua va fi scoasă şi lăsată la temperatura obişnuită fără să uităm să o agităm din când în când cu o baghetă de sticlă. O miere predispusă la cristalizare rapidă, va cristaliza în câteva zile. Un ultim factor care trebuie luat în considerare pentru reuşita unei cristalizări controlate este conţinutul în apă. Nu se obţine o miere perfectă decât dacă aceasta este în jur de 17,2%.

Ambalajul
Alegerea ambalajului pentru miere depinde de două categorii de motivaţii. Una se referă la motivaţii de ordin tehnic, cealaltă la motivaţii de ordin estetic. Din punct de vedere tehnic trebuie să se ia în considerare etanşeitatea ambalajului ca fiind criteriul cel mai important.
Un vas care conţine miere trebuie să fie perfect etanş. Se înţelege de la sine că el nu poate fi confecţionat decât din materii prime autorizate de lege.
Restul nu este decât o problemă de preţ de cost, de comoditate la întrebuinţare şi de dorinţa de a satisface clientela. Ambalajele fabricate din materiale transparente au avantajul că prin ele se poate vedea mierea. Experienţa dovedeşte că vasele opace ascund uneori defecte de prezentare pe care o tehnică mai atentă le-ar fi putut evita.

Examenul mierii
Congresele, reuniunile profesionale, expoziţiile şi concursurile agricole sunt, pentru apicultori, ocazii de a-şi prezenta produsele şi de a le supune judecăţii experţilor care le pot recunoaşte calităţile şi defectele. Trebuie să admitem că, dacă dispunem de reguli şi norme pentru a judeca animalele de concurs şi vinurile, lucrurile sunt mult mai uşoare în ceea ce priveşte mierea. În ultimii ani s-au făcut eforturi demne de laudă pentru a da judecătorilor criterii de apreciere a mierilor care să nu fie prea subiective, dar rămân multe de făcut în acest domeniu.
Trebuie să se facă deosebirea între :
1. criterii de calitate, generale ;
2. criterii legate de prezentarea produsului;
3. criterii care se aplică la situaţii particulare.
Vom lăsa de o parte criteriile de calitate, ele sunt de competenţa laboratoarelor.
Criteriile de prezentare se aplică tuturor mierilor. Mierea este caracterizată după felul cum se prezintă la vânzare. O judecată valabilă nu poate fi emisă decât asupra unui produs comercializat într-un ambalaj perfect transparent. Practic limpezimea este un criteriu important pentru caracterizarea mierilor lichide şi, dealtfel, cristalizarea se apreciază în primul rând după ochi. O miere destinată vânzării în stare lichidă trebuie să fie limpede şi nu trebuie să prezinte acea ceaţă care anunţă o viitoare cristalizare. Suprafaţa ei nu trebuie să prezinte nici o particulă solidă vizibilă cu ochiul liber. O miere cristalizată trebuie să prezinte o suprafaţă perfect omogenă, lipsită de acele ramificaţii albe de pe pereţii vasului datorate bulelor de aer. Suprafaţa trebuie să fie lipsită de particule solide şi de spumă. Spuma care se ridică la suprafaţă după îmbuteliere formează o mică crustă albă constituită din cristale de glucoză şi bule de aer.
Degustarea la acest stadiu nu trebuie să privească decât gusturile parazite. Toate mierile sunt egale pentru arbitru, cu condiţia ca gustul şi mirosul lor să fie naturale.
Defectele majore cum sunt separarea în mai multe straturi, cristalizarea grosieră şi neregulată, fermentarea sunt cauze evidente pentru excluderea dintr-un concurs. Lucrurile se complică când este vorba de apreciere în raport cu o calitate anume de miere. Evident în absenţa unor referinţe precise operaţiunea este imposibilă. Constituirea acestor referinţe este întotdeauna laborioasă. Trebuie adunat un număr suficient de eşantioane, provenind din diferite regiuni şi recoltate în mai mulţi ani. Supuse unor serii de analize, aceste eşantioane permit stabilirea unor medii pentru principalele caracteristici cum sunt culoarea, aciditatea, spectrul zaharurilor, conductibilitatea electrică, etc. Acestor teste fizico chimice li se adaugă teste organoleptice, deosebit de delicate în măsura în care vocabularul pentru calificarea mierii este încă foarte rudimentar în comparaţie cu cel folosit de degustătorii de vinuri.
Numai pornind de la aceste măsuri pregătitoare se pot furniza unui juriu elementele care să-i permită confirmarea exactităţii unei denumiri florale, fie că este vorba de rozmarin, trifoi sau brad.

Analiza mierii
Pentru un profan, cuvântul "analiză" ascunde o lume misterioasă de aparate complicate şi de tehnici sofisticate datorită cărora putem şti totul despre miere, începând cu originea sa florală, până la conţinutul în vitamine, calciu sau cobalt totul apăsând pe un buton. Trebuie să spunem că literatura poliţistă a făcut totul pentru acreditarea acestei noţiuni simpliste ; de la Sherlock Holmes până la Maigret, care este poliţistul ce nu a făcut apel la tehnicile de laborator pentru a urmări o pistă?
Trebuie să precizăm mai întâi că expresia "a da o miere spre analiză" nu are sens luată ca atare. Toate mierile naturale conţin sute de constituenţi diferiţi a căror valoare este foarte diferită în funcţie de scopul urmărit prin analiză. Deoarece orice analiză trebuie să înceapă în mod obligatoriu de la o întrebare adresată clar şi precis. Dacă întrebarea este pusă de un apicultor în legătură cu propria sa producţie, de un consumator în legătură cu un produs cumpărat din comerţ, de un serviciu oficial, sau de un cercetător în legătură cu o miere necunoscută, analiza se va desfăşura diferit.
În general, apicultorul care îşi dă mierea spre analiză doreşte să ştie care este originea ei florală, calitatea sa şi dacă poate să primească o denumire anume. Consumatorul va dori să ştie dacă mierea pe care a cumpărat-o este pură sau falsificată şi dacă denumirea pe care o poartă este conformă cu realitatea. În ceea ce priveşte serviciile oficiale, acestea
sunt interesate să ştie dacă mierea este în conformitate cu normele legale legate de folosirea de antibiotice sau standardele de calitate, în timp ce cercetătorul urmăreşte înainte de toate să-şi completeze cunoştinţele de specialitate.

Controlul de calitate
Scopul controlului de calitate este de a da o apreciere a mierii, fondată strict pe calităţile de bază ale produsului, adică conţinutul în apă, puritatea şi integrarea sa într-un concurs, ca operaţiune de selecţie şi clasament : permite eliminarea produselor defectuoase, dar nu emite nici o judecată de valoare în legătură cu o denumire anume.
Controlul de calitate al unei mieri cuprinde măsurarea conţinutului de apă, un test de puritate, o dozare a hidroximetilfurfurorului (HMF), un examen organoleptic şi un examen al stării fizice. O miere de calitate normală trebuie să rămână în limitele fixate de lege ; dar aceste limite fiind foarte largi controlul calităţii permite nuanţarea aprecierii distingând, cu ajutorul unor notări simple, mieri care sunt pur şi simplu conforme legii şi cele numite de calitate superioară pentru că sunt foarte curate, foarte concentrate, foarte sărace în HMF, care se prezintă sub o stare fizică bine definită (lichidă sau cristalizată şi nu au alt gust străin mierii.
Măsurarea conţinutului în apă se face uşor cu ajutorul unui refractometru. De fapt, după cum am mai menţionat, indicele de refracţie al mierii depinde de conţinutul ei în apă. Cunoscând indicele de refracţie se deduce conţinutul în apă. Tabelele lui Chataway conţin cifrele acestei corespondenţe. Refractometrul permite măsurarea cu o singură picătură de miere ; totuşi el nu poate da un rezultat decât dacă mierea este perfect limpede.
Măsurarea purităţii se face prin cântărirea unui filtru înainte şi lupă filtrarea a 5 g de miere în soluţie de apă. Filtrul reţine corpurile străine care trebuie să fie eliminate în cursul epurării. Este vorba în special de resturi de ceară, fragmente de propolis, praf sau resturi animaliere sau vegetale.
Dacă controlul calităţii este destinat mierilor care intră în competiţie sau determinării preţului de vânzare sau a valorii aportului într-o cooperativă, se pot stabili uşor baremuri potrivite. Controlul calităţii are avantajul de a putea fi realizat cu mijloace modeste. El nu necesită decât o aparatură simplă şi cunoştinţe tehnice destul de elementare.

PRINCIPALELE TIPURI DE MIERE

Mierea de salcâm

Mierea de salcâm este mierea produsă de albine din nectarul florilor de salcâm, Robinia pseudocacia. Pentru botanişti, adevăratele acacia constituie un foarte important gen al leguminoaselor; mimoza aparţine acestui gen. Salcâmul Robinia pseudocacia populează în mod diferit teritoriul românesc ; el poate forma adevărate păduri sau poate creşte izolat. Numai pădurile foarte mari produc material suficient pentru o recoltă pură sau aproape pură de miere de salcâm. Asemenea păduri se găsesc în nordul ţării (Valea lui Mihai) sau în sud, dar producţia depinde foarte mult de condiţiile meteorologice (îngheţurile târzii şi ploile îndelungate, reci, de primăvară pot calamita culesul), deci este neregulată.

Mierea de salcâm se recoltează în iunie, înflorirea producându-se în a doua jumătate a lunii mai. Este mierea cea mai limpede care se recoltează în România (maximum 30 mm pe scara Pfund). Această miere are multă fineţe şi discreţie, ceea ce face să fie apreciată pentru îndulcirea alimentelor şi ceaiurilor fără să le denatureze gustul. Conţinutul în apă aproape normal (mai mic de 18%). pH-ul este aproape de 4 şi aciditatea destul de slabă (de ordinul a 14 meq/kg), o conductibilitate electrică foarte scăzută, ceea ce este în conformitate cu un conţinut în materii minerale mai mic de 0,1%. Spectrul zaharurilor este foarte interesant , remarcându-se prin bogăţia în levuloză (aproape 50% din substanţa uscată şi săracă în glucoza (34%). Zaharurile secundare sunt destul de bine reprezentate, aproape 10% dizaharide (zaharoză şi maltoză şi aproape 3 erloză, un zahăr specific mierii.

O asemenea compoziţie are drept consecinţă o viteză de cristalizare foarte scăzută, uneori nulă, în sensul că după câţiva ani chiar, mierea de salcâm poate să rămână lichidă. Exceptând acest caz extrem, mierea de salcâm rămâne de obicei lichidă timp de un an.

Când o miere de salcâm este foarte pură, spectrul său polinic este redus. Polenul de salcâm este preponderent, dar deoarece florile de salcâm sunt sărace în polen mierea este şi ea săracă în polen : ea conţine adesea mai puţin de 10000 grăuncioare de polen în 10 g. Pe lângă polenul de Robinia, se mai găseşte şi polenul arborilor fructiferi, păpădiei, salciei şi de asemenea al rapiţei, sparcetei şi trifoiului. Asocierea dintre Robinia şi castan nu este rară în România dar ea denotă o recoltă târzie ; ea se întâlneşte rar în mierea de salcâm.

Deşi salcâmii Robinia sunt de origine americană, producţia lor este caracteristică mai mult pentru Europa şi în special pentru Europa de Est. Spectrul polinic al mierii de salcâm este diferit în funcţie de ţară. De exemplu cel din Ungaria şi din România este destul de diferit de cel al mierii din Franţa; în aceste mieri se găseşte polen de Loranthus europaeus, plantă asemănătoare cu vâscul care lipseşte din flora franceză. Polenul de Loranthus constituie un indicator al unei origini danubiene.

Tei (Tilia sp.).

România poate fi considerată ca o ţară mare producătoare de mieri de tei. Uneori se întâmplă ca în apropierea anumitor masive forestiere sau a unor parcuri foarte mari din Moldova sau alte regiuni să se recolteze mieri de tei foarte caracteristice. Mierea de tei este destul de deschisă la culoare, cu reflexe verzi, cu conţinut ridicat în apă ; aroma foarte pronunţată aminteşte perfect planta de origine. Cristalizarea este rapidă. Conţin adesea o proporţie de mană nu tocmai neglijabilă deoarece teii adăpostesc numeroşi purici. Mierile de tei foarte pure, provenind din România, Rusia, Polonia şi mai ales din Extremul Orient au o aromă foarte puternică şi este de preferat să fie amestecate cu alte mieri mai neutre. Dată fiind bogăţia de arome a mierilor de tei, mierile "poliflore" sunt uneori considerate de către producătorul lor, acesta de bună credinţă, ca mieri de tei monoflore deşi ele nu conţin decât o proporţie mică de miere de tei. Se atribuie mierii de tei virtuţile medicinale ale plantei (calmante, expectorante).

Floarea-soarelui (Helianthus annus).

Mierile de floarea-soarelui sunt bine cunoscute încă de când a început cultivarea acestei plante în diferite regiuni ale României. Au o frumoasă culoare aurie, un gust agreabil şi nu cristalizează repede. Culesul de floarea-soarelui este unul din culesurile principale de la noi.

Mierea de rapiţă

Mierea de rapiţă este obţinută din flori de Brassica napus var. oleifera, plantă oleaginoasă care în ultimii ani acoperă din ce în ce mai multe suprafeţe agricole. Această cultură se găseşte în prezent aproape peste tot, cu excepţia regiunilor de munte.

Mierea de rapiţă se recoltează în lunile mai-iunie dacă provine din însămânţări de toamnă. Rapiţa de primăvară, care ocupă suprafeţele mai mici, înfloreşte mai târziu şi mierea se recoltează în iulie-august.

Mierea de rapiţă este destul de uşor de descris deoarece se găseşte în cantitate mare în stare pură sau aproape pură. Coloraţia este foarte slabă, nu depăşeşte 35 mm pe scara Pfund (care este gradată de la 0 la 140 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiţă ; gustul este dulce, fără o caracteristică anume.

Conţinutul în apă al mierii de rapiţă este destul de ridicat şi anu¬me în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de primăvară care se recoltează repede pentru a nu cristaliza în faguri; în aceste condiţii, există tendinţa de a se recolta mierea înainte de maturare completă. Valoarea pH este relativ ridicată şi aciditatea destul de slabă (pH 4, aciditate totală de ordinul a 15 meq./kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un conţinut sărac în substanţe minerale. Spectrul zaharurilor este caracterizat prin abundenţa glucozei (48%) care domină net asupra fructozei (44%), în timp ce zaharurile minore sunt puţin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendinţă foarte netă pentru cristalizare spontană şi foarte rapidă ; când este foarte pură, mierea de rapiţă poate să cristalizeze încă de la extracţie, mai ales dacă timpul este răcoros. Trebuie deci să trecem mierea printr-un maturator cu termostat.

Spectrul polinic al mierii de rapiţă conţine o cantitate mare de polen de rapiţă şi anume 95% sau chiar mai mult. în aceste condiţii, polenurile secundare sunt rare, ceea ce complică cercetarea originii geografice. Aceste polenuri secundare aparţin unei flore de primăvară destul de banală (pomi fructiferi, păpădie şi salcie) care nu este caracteristică unei regiuni precise.

Cultura de rapiţă este întinsă acum în multe ţări din Europa şi America. Ea se întâlneşte în Germania şi în Polonia precum şi în Canada, unde depăşeşte mierea de trifoi care constituia înainte prima resursă meliferă a Canadei.

Miere de lavandă

Mierea de lavandă este produsă de albine din nectarul diferitelor specii şi subspecii din genul Lavandula ca şi din hibrizii lor cultivaţi sub numele de lavandină. Totuşi trebuie să excludem specia L. stoechas care dă o miere foarte diferită.

Caracteristicile mierii de lavandă sunt deosebite de cele ale mierii de lavandină.

Mierile de lavandă fină sunt mai colorate decât cele de lavandină ; acest lucru poate fi datorat faptului că polenul de lavandă este foarte pigmentat. În cazul lavandinei, hibrid steril, staminele sunt goale sau aproape goale. Deci nectarul nu este îmbogăţit cu pigmenţii din polen şi mierea obţinută este foarte deschisă la culoare. Mierile de lavandă cele mai închise la culoare ating 55 mm pe scara Pfund.

Indiferent dacă provin de la lavandă sau de la lavandină, mierile sunt foarte parfumate şi aromate. Mirosul nu este chiar acelaşi cu al florilor de lavandă.

Înflorirea lavandei şi lavandinei are loc în plină vară, între iulie şi septembrie. Recolta se face în general spre sfârşitul lunii august.

Contrar mierilor prezentate mai sus, mierea de lavandă şi cea de lavandină sunt sărace în apă : adesea mai puţin de 17%. PH-ul este scă¬zut şi aciditatea totală este relativ mare (pH-ul este în jur de 3,5 iar aciditatea de 34 meq./kg). Spectrul zaharurilor arată un echilibru destul de bun între levuloza (în jur de 42%) şi glucoza (în jur de 39%) ; dizaharidele sunt abundente (13%), în special zaharoza.

Mierea de lavandină cristalizează destul de repede şi cu granulaţie fină, în timp ce mierea de lavandă fină cristalizează mai încet şi mai grosieră.

Conţinutul în substanţe minerale este mic şi conductibilitatea electrică joasă. Spectrul polinic al mierii de lavandă este foarte diferit de cel al mierii de lavandină. Mierea de lavandă este bogată în polen de lavandă, dezvoltat normal, în timp ce polenul de lavandină foarte puţin abundent şi redus are o exină deformată. Polenurile care îl însoţesc pe cel de lavandă sau de lavandină sunt în general caracteristice pentru flora ţării din care se recoltează ; compozitele şi papilionaceele sunt foarte bine reprezentate şi în special albăstrelele şi sparcetele. Adeseori se pun în evidenţă, la analiză, polenuri care indică transhumante anterioare. Este cazul polenului de iarbă-neagră arborescentă.

Mierea de rozmarin este produsă de albine din nectarul de rozmarin, plantă sălbatică, foarte abundentă în unele regiuni ale ţării noastre şi în diferite ţări din bazinul mediteranean.

Producţia de miere este foarte neregulată deoarece depinde de condiţiile meteorologice de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Înflorirea durează din noiembrie până în mai, perioada de vârf situându-se în luna aprilie. Recoltarea se face în mai. Conţinutul în apă este scăzut (mai mic de 17,5%).

Mierile de rozmarin au o aromă delicată; când sunt foarte pure, au gust foarte fin. Gustul este mult mai accentuat când mierea de rozma¬rin este combinată cu miere de cimbrişor care înfloreşte aproape în acelaşi timp şi pe acelaşi teren cu rozmarinul. Coloraţia este slabă, maximum 35 mm pe scara lui Pfund, pH-ul este apropiat de 3,8 ; aciditatea este slabă, ca şi conţinutul în substanţe minerale.

Spectrul zaharurilor este destul de echilibrat : 39% glucoza şi 43% fructoză cu 13% dizaharide (în special maltoză şi aproape 2% erloză. Cristalizarea este destul de rapidă şi granulaţia fină. Spectrul polinic este supus unor variaţii importante ; polenul de rozmarin poate fi reprezentat foarte diferit în funcţie de regiunea de producţie şi probabil şi în funcţie de tipul de apicultură practicat. Se poate întâmpla ca o miere de rozmarin autentică să nu conţină mai mult de 10% polen de rozmarin, celelalte polenuri fiind foarte reprezentative pentru flora vizitată de albine pentru a culege polen; papilionacee de tipul Ulex, cistacee, cimişir (merişor), viţă-de-vie, iarbă-neagră arborescentă. În general, mierile de rozmarin sunt bogate în specii; este un lucru obişnuit să se găsească mai mult de 30 de tipuri de polen în aceeaşi miere, ceea ce indică o floră locală forate variată .

Examenul aprofundat al spectrului polinic al mierilor de rozmarin, permite să se facă deosebirea netă între mieri de rozmarin produse în diferite ţări.

Mierea de iarbă-neagră

Mierea de iarbă-neagră este produsă de către albine din nectarul de iarbă-neagră Calluna vulgaris. Aceasta este o plantă comună care se găseşte pe vaste terenuri silicioase unde formează, în anumite locuri, un covor continuu sub pinii maritimi.

Mierea de iarbă-neagră are caracteristici atât de originale încât nu poate fi confundată cu nici o alta. Are o savoare puternică, uşor amăruie şi un puternic miros de floare. Se poate spune că şi poate place celor care caută în miere altceva decât un simplu edulcorant.

Conţinutul în apă este ridicat : în jur de 22-23%, ceea ce este anormal pentru o miere obişnuită dar admis pentru mierea de Calluna pură. Vâscozitatea sa este anormală : ea este tixotropă. Nu poate fi extrasă din faguri prin metodele obişnuite.

Forţa centrifugă realizată de extractoare nu are nici un efect asupra mierii atâta timp cât este sub formă de gel. Pentru a o aduce în stare de sol se folosesc aparate speciale numite "perforatoare". Aceste aparate, manuale sau electrice, au baterii de ace a căror distanţare şi aşezare corespund cu cea a celulelor. Acele pătrund în celule şi distrug structura de gel a mierii fără a deteriora fagurii; acele sunt montate pe arcuri foarte suple şi se termină cu câte un vârf bont. Imediat ce perforarea a adus mierea în stare de soluţie, aceasta poate fi extrasă ca orice miere prin forţa centrifugă.

Datorită acestei proprietăţi uimitoare a mierii de iarbă-neagră, apicultorul o poate obţine în stare pură. Practic, este suficient să facă o extracţie dublă. După ce se descăpăceşte fagurele, acesta este pus în centrifugă ; mierea normală este extrasă, iar cea de iarbă-neagră rămâne. Se pune în funcţie perforatoarea şi se mai pune fagurele a doua oară în extractor. Mierea provenită din această a doua extracţie este miere pură de iarbă neagră.

Tixotropia mierii de iarbă neagră se datoreşte unei proteine care se găseşte în nectar care poate ajunge la 2% din greutatea mierii.

Încălzind moderat mierea de iarbă neagră, se obţine o gelificare mai intensă. Pasteurizarea la 65°C timp de câteva minute este suficientă pentru a distruge drojdiile şi pentru a dezvolta gelificarea. Ea permite obţinerea unei mieri de iarbă-neagră care se păstrează bine în ciuda unui procent de umiditate foarte ridicat.

Tixotropia mierii de iarbă-neagră are o influenţă ciudată asupra cristalizării. Germenii de cristalizare fiind imobilizaţi în gel, cristalele cresc pe loc, în timp ce într-o miere obişnuită, curenţii de convecţie antrenează germenii în toată masa. Se formează cristalele care pot atinge 1 sau 2 mm în diametru ; sunt aglomerări aproape sferice şi foarte dure.

Mierea de iarbă-neagră are o coloraţie medie mergând spre roşu care atinge 85 mm pe scara Pfund. Se observă o anumită tulbureală datorată prezenţei proteinei.

Conductibilitatea electrică este relativ ridicată, pentru o miere de flori, ca şi conţinutul în substanţe minerale, pH-ul este cuprins între 4 şi 4,6 ; aciditatea este medie. Spectrul zaharurilor indică predominanţa netă a fructozei asupra glucozei şi importanţa mică a zaharurilor secundare. Această compoziţie favorizează o viteză mică de cristalizare.

Se poate, de asemenea, scoate în evidenţă ca un caracter original, conţinutul foarte bogat în amilază.

Spectrul polinic al mierii de iarbă-neagră poate fi mult modificat prin modul de extracţie. Într-adevăr, folosirea perforatoarelor introduce în miere cantităţi importante de polen provenind din celulele unde acesta este stocat de albine. În plus, vâscozitatea anormală împiedică considerabil epurarea prin diferenţă de gravitate. În aceste condiţii, polenul care se depune pe suprafaţa mierii, în câteva zile rămâne prizonie ; acesta este găsit la analiză, al cărei rezultat este modificat. De aceea, o miere foarte pură de iarbă-neagră poate să conţină ca polen dominant o specie total diferită, ca de exemplu polen de castan. Când se face analiza polinică a unei mieri de iarbă-neagră care nu a fost îmbogăţită în mod artificial in polen, prin tehnicile de extracţie, se găseşte polenul de iarbă-neagră dominant şi în cantitate normală. În fiecare din regiunile producătoare de miere de iarbă-neagră există o floră secundară destul de variată pentru a putea deosebi o miere de iarbă-neagră provenind din altă regiune sau ţară.

Mierea de mană de brad

În practica curentă, nu se vorbeşte despre "miere de mană de brad" ci pur şi simplu de "miere de brad". Desigur, pentru profani distincţia este subtilă ; pentru consumatori, ea este în general de neînţeles, cum ar fi cea între mana provenind de la diverse specii de hemiptere şi de la diferite specii de conifere. În aceste condiţii, se admite din ce în ce mai mult că denumirea "miere de brad" se aplică mierii de mană recoltată de albine pe brazi şi pe molizi. Ceea ce nu exclude însă posibilitatea introducerii unor denumiri mai restrictive pentru producţii locale de o calitate excepţională.

Perioada de producţie, mai mult sau mai puţin lungă, este vara.

Datorită compoziţiei lor foarte deosebite, mierile de brad au o savoare dulce, foarte agreabilă, asemănată malţului. Sunt puţin dulci şi au o aromă slabă. Culoarea, foarte intensă, poate să meargă până la negru dar deseori este mai deschisă. Totuşi nu ar trebui să fie sub 65 mm pe scara Pfund.

Conţinutul în apă este destul de slab, (mai mic sau chiar mult sub 18%). Vâscozitatea este normală, dar mierile de brad cu conţinut mic de apă sunt mai vâscoase decât mierile comune cu acelaşi conţinut în apă şi au tendinţa să fileze la transvazare.

PH-ul mierilor de brad este destul de ridicat putând ajunge până la 5 ; el se situează în medie în jur de 4,6, însă aciditatea este mai degrabă mare. Conductibilitatea electrică este ridicată, ca şi conţinutul în substanţe minerale. Aceste caracteristici sunt destul de specifice pentru a fi utilizate la recunoaşterea prezenţei manelor într-un amestec.

Spectrul zaharurilor este net diferit de cel al mierilor florilor de calitate obişnuită. Fructoza (37%) predomină asupra glucozei (32%), dar se găsesc şi aproape 11% dizaharide şi melezitoză în proporţie destul de mare (până la peste 10%). În general, se poate spune că spectrul zaharurilor din mierile de brad este decalat spre zaharurile cu greutate moleculară ridicată. Este un fapt cunoscut de mult timp, dar înainte de folosirea metodelor de cromatografie ne mulţumeam să punem în evidenţă ce se numeau "dextrinele" mierii de brad.

Am menţionat mai sus că examenul microscopic al mierilor de mană dă rezultate a căror interpretare este diferită de cea care se face pentru mierea de flori. Nu voi mai reveni asupra acestui aspect; să menţionez totuşi că polenul care însoţeşte sporii de ciuperci şi alte elemente figurate dă informaţii asupra originii geografice a mierilor de brad. Cu condiţia unei documentaţii suficiente, putem distinge de exemplu, mierile de brad din Carpaţii Orientali de cele din Carpaţii Occidentali.

Mierile de brad joacă un rol foarte mare în Europa Centrală datorită întinderii pădurilor de conifere în vest, în Germania, Elveţia, Austria şi dincolo de ea, spre est. În Germania se face net diferenţa între mierile de brad provenind de la bradul pectinata şi cele de la molizi, mult mai slab cotate.

Muştar de câmp (Sinapis arvensis).

Există analogii între mierea de rapiţă şi cea de crucifere înrudite din punct de vedere botanic, adică aparţinând genurilor Sinapis, Raphanus şi Brassica. Mierea de muştar este o miere deschisă la culoare cu cristalizare foarte rapidă. Ca toate mierile de crucifere din aceeaşi grupă, este fie nu prea aromată, fie afectată de un miros de varză care, în cazuri extreme poate fi de-a dreptul dezagreabil.

Lucerna (Madicago sativa).

Mierea de lucerna este o miere de culoare deschisă, cu gust neutru, care cristalizează repede şi cu cristale cam mari.

Trifoi alb (Trifolium repens).

Mierea de trifoi alb este o miere cu proprietăţi deosebite, de calitate excelentă, de culoare deschisă, cu o aromă puţin pronunţată dar agreabilă, cu cristalizare fină. În România, conţinutul său în apă este uneori prea mare ; se numără printre mierile care trebuie deshidratate puţin înainte de extracţie, prin păstrare în cameră caldă.

Trifoi roşu (Trifolium pratense).

Trifoiul roşu dă o miere foarte deschisă la culoare, cu gust dulce şi agreabil, care cristalizează repede.

Arbori fructiferi (Prunus sp., Pirus sp. etc.)

Mierile de arbori fructiferi sunt destul de rare în stare pură. În România, ele provin cel mai adesea de la merii din regiunile de deal care înfloresc destul de treptat şi abundent. Sunt mieri de bună calitate, deschise la culoare cu cristalizare rapidă şi cu granulaţie fină.

Păducel (Crataegus oxyacantha).

Producţia de mieri de păducel se obţine în stare relativ pură acolo unde există multe garduri vii de păducel sau văi cu acest arbust. Mierea are coloraţie medie şi gust agreabil. Gardurile vii de păducel sunt ameninţate cu dispariţia ; se consideră că ele constituie un rezervor al bolii arborilor fructiferi cunoscută sub numele de "focul bacterian" şi se preconizează distrugerea lor.

Iedera (Hedera helix).

În România se semnalează uneori recolte de miere de iederă, în anii cu toamnă însorită. Este o miere de culoare medie, cu cristalizare rapidă.

Albăstrea (Centaurea cyanus).

Mierile de albăstrele aparţin practic trecutului, deoarece generalizarea folosirii ierbicidelor în lanurile de grâu tinde să le facă să dispară. Sunt mieri de culoare deschisă, cu cristalizare fină, uşor amare.

Păpădie (Taraxacum densleonis).

Mierile de păpădie au o culoare galben-portocalie caracteristică. Au un gust puternic, cristalizează repede şi cu granulaţii mari. Mierile de păpădie se recoltează în exclusivitate în regiunile de creştere a animalelor unde păpădia creşte în păşuni.

Castan comestibil (Castanea sativa).

Mierile de castan se definesc destul de greu deoarece sunt, după caz, mieri de nectar foarte pure şi relativ deschise la culoare sau amestecuri de miere de nectar şi miere de mană mai închisă. În orice caz, gustul lor este foarte pronunţat şi amar. Producţia de miere de castan rămâne importantă în România în ciuda contaminării masivelor de castan cu focul bacterian şi uscarea multor copaci. Castanii sălbatici rămân totuşi foarte numeroşi, fiind răspândiţi în anumite regiuni ale ţării. Polenul de castan este prezent într-o proporţie foarte mare în mierile recoltate după luna iunie.

Compoziţia mierilor de castan a făcut obiectul câtorva studii. Se ştie că este mai bogată în fructoză decât în glucoza ceea ce le face să cristalizeze încet. Conductibilitatea lor electrică este destul de ridicată. Sunt bogate în diastază şi în inhibină. Studiul acestor mieri ar trebui reluat şi aprofundat deoarece importanţa lor economică nu este neglijabilă.

POLENUL

Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc.

Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă.

În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.

Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în condiţii economice acceptabile este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt aşezate la distanţă de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot.

Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-şi poate confecţionează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ţine în coşuleţele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se ştie că această salivă este bogată în enzime şi în substanţe diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal şi animal. În consecinţă nu este prea uşor să deosebeşti, dintre proprietăţile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la plantă de cele care provin de la insecta

PASTURA

După ce polenul este adus în stup de către albinele culegătoare, este depozitat în celule apoi presat cu capul până ocupă 1/3 din înălţimea celulei.

Păstura, pe lângă polen, conţine şi substanţe nutritive provenite din saliva lucrătoarelor, folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.

Păstura este hrana de bază a puietului, fiind bogată în proteine, glucide şi săruri minerale, provenită din polenul florilor. Faptul că păstura are o compoziţie mai scăzută decât polenul în proteine şi grăsimi şi mai bogată în zahăr şi acid lactic permite o conservare mai bună.

Păstura se recoltează din faguri prin trei metode:

1) prin tăierea în fâşii a fagurilor cu păstura, de unde aceasta se scoate foarte uşor, sau

2) prin retezarea celulelor.

3) prin refrigerarea fagurilor şi sfărmarea cerii.

Pentru tăierea în fâşii fagurele se aşează pe o masă în poziţie orizontală şi apoi se secţionează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule. Păstura se scoate din celule prin scuturare, iar cantitatea care aderă de pereţii celulei se scoate cu ajutorul unei andrele. Pentru retezarea celulelor, rama se aşează pe masă orizontal şi cu speteaza de jos spre lucrător. Cu ajutorul unui cuţit cu o lamă subţire şi bine ascuţită se taie orizontal rândul de jos de celule cu păstura, cât se poate mai aproape de baza celulelor. Apoi fiecare rând este secţionat pe verticală şi oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se îndoaie înspre lucrător.

În cazul fagurilor noi se poate recolta păstura şi prin refrigerarea acestora. La rece ceara devine casantă şi se poate sfărma. Păstura se alege, apoi, de bucăţelele de ceară şi propolis.

Imediat după obţinere, păstura se mărunţeşte, se pune într-un vas şi se mojarează (freacă, după care se cerne a doua oară, se aşează într-un borcan şi se presează. Păstura se conservă singură sau în amestec cu miere sau pudră de zahăr. Ambalarea şi păstrarea se face la fel ca la polen.

Păstura este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obţinerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai întrebuinţează şi în medicină pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin şi în avitaminoze.

Atât păstura cât şi polenul în formă conservată pot fi distribuite albinelor în perioadele lipsite de cules şi mai ales privăvara şi toamna, sub formă de turte, ca ados la pasta din zahăr. Concomitent cu distribuirea păsturii, toţi fagurii care au 1/2 şi 1/3 miere se descăpăcesc şi se presează praf de polen peste miere, apăsând cu cuţitul pe toată suprafaţa fagurelui descăpăcit. Aceşti faguri se aşează lângă diafragma reductoare a cuibului.

PROPOLISUL

Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro = pentru, polis = cetate şi putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat apărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl transportă în cuib.

Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci, şopârle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

Colectarea propolisului de către albine

Din observaţiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat că acestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roşu, verde, brun etc.) şi îl transportă ca şi pe polen pe picioruşele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea şi nici la aplicarea propolisului. Sursele naturale de propolis sunt împărţite în două grupe diferite:

1. Prima grupă o constituie substanţele răşinoase, provenite în majoritate de pe mugurii de plante. Pentru recoltare albinele se folosesc de mandibule după ce cu antenele au descoperit particula cea mai potrivită de propolis. Pentru recoltare, albina, după ce a prins, cu ajutorul mandibulelor, particula de propolis, se trage înapoi, cu capul ridicat, până ce particula de propolis pe care a apucat-o se întinde în fir foarte subţire şi se rupe. După aceea, cu picioarele manevrează particula de răşină şi o depozitează în paneraşele de polen. Operaţiunea se repetă. La descărcarea propolisului în stup, albina respectivă este ajutată de alta care rupe cu mandibulele câte o bucăţică din încărcătură şi o depozitează. Aceasta operaţiune are loc adesea chiar pe scândura de zbor. Recoltarea propolisului de către albine se face numai când temperatura aerului depăşeşte 20°C,. deoarece la această temperatură materia vâscoasă este mai moale şi poate fi colectată cu mai mare uşurinţă.

2. A doua grupa de propolis o formează balsamul din polen eliberat (în timpul crăpării şi digerării grăuncioarelor de polen de la plantele entomofile) din învelişul acestuia şi care împins de valvulele proventriculului, se acumulează în guşă. Balsamul este întins de albine cu ajutorul limbii pe obiectele din imediata apropiere a puietului. în timpul prelucrării acestor răşini cu ajutorul mandi¬bulelor mai intervine şi secreţia glandelor mandibulare ale albinelor lucrătoare, în timpul exprimării substanţelor răşinoase şi a triturării balsamului de polen se amestecă şi secreţii ale glandelor faringiene.

Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau ecotip şi depinde chiar de însuşirile individuale ale unor familii de albine. Trebuie menţionat, de asemenea, că speciile Apis florea şi Apis dorsata nu folosesc propolisul iar unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii nu adună propolis.

Recoltarea propolisului de către albine are şi un caracter zonal. În zonele mai reci şi păduroase înclinaţia de propolizare este mai pronunţată faţă de zona de câmpie. De asemenea, toamna şi primăvara albinele propolizează mai mult decât în cursul verii. Albina româneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendinţă moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendinţe mai pronunţate de propolizare cum sunt albina caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata şi altele.

Compoziţia

Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar perfect solubil în eter şi alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.

Propolisul brut, aşa cum se recoltează în stup prin răzuire, conţine în medie 30% ceară, restul fiind format din răşini, balsamuri, uleiuri esenţiale, şi destule impurităţi rămase de la albine, pentru că ele folosesc propolisul pentru a îmbălsăma imediat ceea ce nu pot să evacueze.

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din acelaşi stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte concentrat şi respectiv diluat.

O astfel de compoziţie indică o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esenţiale etc. se găsesc zeci de substanţe cărora le vor trebui testate proprietăţile biologice.

Colectarea propolisului de la albine

Producţii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care conţin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare şi sfărmarea bucăţilor de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la rece) sau pur şi simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părţii de sus a stupului, polenul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă.

În scopul măririi producţiei de polen, se pot lua următoarele măsuri:

1. cu ocazia fiecărei intervenţii care se face în cuibul familiilor de albine în special în perioada de primăvară şi toamnă, se vor curăţa cu atenţie, prin răzuire,toate părţile şi elementele din stup ce prezintă depuneri de propolis;

2. se vor distanţa ramele între ele, precum şi scândurelele de podişor câte 2-4 mm, formându-se spaţii care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curăţate reţinându-se propolisul rezultat;

3. se înlocuieşte podişorul cu o plasă din material plastic care după propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o daltă, detaşa propolisul;

4. se poate folosi cu rezultate bune şi colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic şi pânză colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului;sita şi pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată, pe majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

În acest mod, anual, pot fi recoltate cantităţi însemnate de propolis, cu un grad mai mare de impurităţi (la răzuirea părţilor componente ale stupului) sau aproape liber de diferite impurităţi, aproape pur, prin folosirea colectoarelor.

CEARA

Ceara este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este emisă de glandele ceriere ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

VENINUL

Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii, un amestec al secreţiei glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.

Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul înţepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcţiile de apărare) şi eliminarea duşmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.). Înţepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare şi se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcţia de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare şi glandele secretoare de venin.

Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanţă uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat.

În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menţionează ca după eliminarea prin înţepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiţia ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată.

Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populaţie la alta şi chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.

Numeroasele cercetări efectuate până în prezent arată că veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât substanţe de natură organică cât şi anorganică, substanţe ce-i conferă proprietăţi particulare, specifice.

APILARNILUL

Apilarnilul este un produs apicol obţinut din larvele de trântor cât şi din conţinutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar).

Deşi nu este un produs tradiţional al stupului, ca şi mierea, polenul şi ceara, apilarnilul se distinge prin proprietăţile lui organoleptice specifice, prin proprietăţile lui fizico-chimice şi microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare al stupului.

LAPTISORUL DE MATCA

La începutul anilor cincizeci atenţia biologilor a fost atrasă de compoziţia şi mai ales de proprietăţile lăptişorului de matcă.

Este interesant faptul că această substanţă, în acelaşi timp lapte şi salivă, asigură larvei o creştere rapidă, iar individului care a fost hrănit cu ea, o longevitate ce nu se poate compara cu cea a indivizilor care nu primiseră lăptişor de matcă. A fost subiect pentru amplă reflecţie şi cercetări.

Câţiva apicultori întreprinzători au trecut direct la producţia şi vânzarea către public a lăptişorului de matcă, căruia i-au atribuit virtuţile cele mai extraordinare, înainte chiar ca dosarul medical să fi fost deschis. Anii au trecut; cercetările au progresat, pe urmă au stagnat aproape. Dosarul medical un moment deschis a fost repede închis de către medici îngrijoraţi pentru reputaţia lor şi puţin doritori să-şi amestece numele într-o publicitate gălăgioasă. Ce a mai rămas din această perioadă extraordinară ? Contrar tuturor părerilor şi tuturor pronosticurilor, lăptişorul de matcă continuă fără zgomot o carieră începută cu răsunet. Producţia şi consumul se echilibrează la un nivel care permite unor apicultori specializaţi să-şi mărească rentabilitatea stupinei. Stabilitatea, prin aceasta înţelegând evoluţia consumului de mai bine de 20 de ani încoace, constituie dovada că nu se poate ignora fenomenul "lăptişor de matcă".

Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele 3 zile, a larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât şi a mâtcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu gust acrişor.

_______________________________________